Ca un veritabil politician de stânga, Liviu Dragnea a devalizat statul democratic de bunurile moștenite de la statul comunist care l-a crescut și educat și și le-a însușit pe persoană fizică.
În ultimii ani de comunism, de furat se găsea din ce în ce mai greu în fabricile și uzinele poporului. Curentul electric era pe sponci, rațiile de mâncare din alimentarele famelice din ce în ce mai mici, dar țara pe culmi din ce în ce mai înalte de progres și civilizație. La zece ani, însă, după împușcarea grăbită a marelui cârmaci în urma unui simulacru de proces, unii și-au luat revanșa. Unul dintre unii e Liviu Dragnea. Ingineraș fără speranță sub comunism, abia împlinise 27 de anișori când Ceaușescu a fost secerat la Târgoviște. La 34 de ani, a ajuns prefect de Teleorman. Departe, în termeni de influență și putere, de ce ar fi fost un prim-secretar comunist înainte de '89 (echivalentul unui șef de consiliu județean acum), dar o rampă suficient de utilă încât să-l lanseze spre vârful statului. De pe această rampă a reușit Dragnea să urce până la butoanele locale ale puterii și să-și însușească, mai întâi pe persoană juridică, un restaurant (“Modern”), un al doilea restaurant (“Hanul diligenței”), un spațiu comercial, un al doilea spațiu comercial (toate cu terenurile aferente). Aproape două hectare de terenuri și clădiri (peste 18.000 de metri pătrați), toate construite înainte de '89. Pe care, când a ajuns și prim-secretar al județului Teleorman, le-a plătit cu un bacșiș de 22.000 de dolari ca să le treacă pe propriul nume. Pe persoană fizică, deci.
În această acțiune atent controlată și urmărită vreme de mai mulți ani pot fi ghicite, evident, resorturile infracționale ale unui hoțoman de provincie care fură din propriul cartier. Dar e și altceva acolo, în psihologia meschină a lui Dragnea: credința adâncă, inoculată în comunism, că tot ce ai trebuie să fie la tine în ogradă, pe numele tău, legat cu lacăte, înconjurat cu gard și lanțuri, păzit și securizat. Se vede în dorința lui Dragnea de a-și trece în proprietate, la preț de nimic, bunuri de calibru burghez mare din munca unor proletari morți de foame, teama îndobitocitului de Securitate că stă la o coadă lungă și, la capăt, constată că bananele s-au terminat, hârtia igienică de asemenea, dar mai sunt două pungi de “frații Petreuș” fără gust.
Dacă țin neapărat să-mi exersez empatia, pot constata că Liviu Dragnea este doar o victimă a comunismului. Apoi, însă, îmi dau seama că eu, tu, noi nu avem nici o vină, în 2017. Și că Dragnea trebuie trimis la tratament, nu ținut în fruntea unei camere parlamentare pe care o înțelege, cel mult, ca pe o parte a Marii Adunări Naționale.
