Cel puţin trei sectoare publice fundamentale – sănătatea, educaţia şi pensiile – au fost tot timpul subfinanţate. Dacă banii n-au ajuns unde trebuie, este doar din lipsă de principii şi de proceduri bugetare.
Sănătatea, educaţia şi pensiile au însemnat tot timpul mai puţin de jumătate dintr-un buget deja mic. În anii ’90, principalul client pentru cealaltă jumătate din buget au fost companiile falimentare ale statului. Pe măsură ce porţia lor a scăzut, s-au eliberat bani. Însă ei au fost rapid devoraţi de noua vedetă naţională, birocraţia. Pe măsură ce s-a umflat, birocraţia a avut grijă ca banii să nu mai ajungă niciodată acolo unde era cu adevărat nevoie de ei. Azi, medicii, profesorii şi pensionarii sunt puşi să dea înapoi ce n-au primit niciodată.
Sănătatea. Cu 3-3,5% din PIB alocate de la buget, sănătatea este la jumătate din ponderea majorităţii ţărilor, civilizate sau nu. Partea bună este sistemul independent de asigurare, ale cărui baze au fost puse acum mai bine de zece ani. Partea proastă este că acest sistem nu mai este respectat, iar Guvernul a ajuns să impună medicilor plafoane de pacienţi şi de timp de lucru. Partea şi mai proastă este că a fost păstrat un binom ambiguu, în care o parte din finanţare vine în continuare din bugetul public. Din cauza acestei ambiguităţi, sursele de finanţare nu au fost niciodată ajustate la necesităţi, iar decizia de alocare a banilor a rămas politică. Rezultatul: un nivel salarial mediu de 300 de euro net pe lună, adică mai puţin chiar decât media pe economie.
Educaţia. Din 6 procente din PIB promise, doar 4,5 sunt alocate în realitate. Chiar şi aşa, cifra este destul de apropiată de media majorităţii ţărilor. Civilizate sau nu. Însă până la beneficiari banii ajung tot pe un traseu netransparent. Aproape că li se pierde urma. O parte din bani sunt distribuiţi prin intermediul bugetelor locale, cu ţintă relativ precisă. „Flexibilitatea” rămâne tot în mâna bugetului central, care virează separat sume necesare pentru ce crede de cuviinţă. Una peste alta, nimeni nu are în mână decizia de-a optimiza cheltuielile în funcţie de performanţe. În total, cele 4,5% din PIB înseamnă 5,4 miliarde de euro. Astfel, cheltuielile cu educaţia per elev se apropie de 2.000 de euro pe an. Calculat după numărul cadrelor didactice, costurile sunt de 1.600 de euro pe lună. Însă din aceşti bani nu ajung în cheltuieli salariale nici jumătate. Iar salariile medii nete ajung la jumătatea acestei jumătăţi: 400 de euro net pe lună.
Pensiile. Cheltuielile bugetului de pensii sunt de 10% din PIB, cu mult mai mici faţă de alte ţări europene unde ele ajung la 15 sau chiar 20%. Ceea ce a ruinat bugetul de pensii este numărul mic al celor care îl alimentează, cu eforturi substanţiale – în total 30% din venitul brut, şi numărul relativ mare al celor care beneficiază – cinci beneficiari pentru fiecare patru contributori. Fără pensionările anticipate nejustificate, raportul ar fi fost astăzi invers, adică suficient cât să nu mai fie nevoie de tăierea de 15%. Fără pensiile speciale plătite de la buget ar fi chiar loc de majorări pentru cei care se bazează pe pensia minimă. Iar dacă baza de impunere ar fi lărgită, statul ar putea chiar să reducă nivelul contribuţiilor sociale pentru angajaţi şi, astfel, să facă sistemul sustenabil pe termen lung. Ca de fiecare dată, diferenţa dintre plus şi minus nu este una finan-ciară, ci una de management.
