„Premierul nu mi-a reproşat nimic. Nici nu avea ce. Remanierea mea a fost o decizie politică.” Aceasta a fost declaraţia-laitmotiv a tuturor miniştrilor schimbaţi la sfârşitul săptămânii trecute. Surprinzător este că premierul nu a simţit nevoia să-i contrazică şi să îşi prezinte propria viziune asupra performanţelor lor, de parcă o remaniere guvernamentală fără motiv ar fi cel mai firesc lucru din lume. Aşa cum nu a ţinut să-i dea o replică nici Ralucăi Turcan, care a declarat că Emil Boc nu a prezentat colegilor de partid evaluarea membrilor Cabinetului şi, implicit, nici argumentele care au stat la baza înlocuirii unor miniştri, şi nu a altora.
Ca de multe ori până acum, scăparea primului-ministru a fost corectată, din mers, de către preşedinte. Cu ocazia depunerii jurământului, Băsescu i-a avertizat pe noii miniştri să nu repete greşelile predecesorilor lor. De-abia atunci am aflat câteva dintre erorile comise de foştii miniştri, care i-au costat funcţia: stimulentele sfidătoare acordate funcţionarilor din ministerele Muncii şi Finanţelor, cozile umilitoare la plata dărilor către stat, la care au stat cei afectaţi de noile reglementări fiscale, intervenţiile publice pe teme asupra cărora încă nu se ajunsese la un consens în Guvern. Declaraţia lui Traian Băsescu nu a reparat nimic din modul jenant în care Emil Boc a operat remanierea. Din contră, a scos încă o dată în evidenţă amatorismul celui căruia vreme îndelungată i-a acordat sprijin total.
Marile gafe ale remaniaţilor trebuiau să se regăsească în evaluarea premierului, şi nu să fie menţionate, în trecere, la învestirea noilor membri ai Cabinetului. Aşa cum există un timp al ceremoniei de începere a unui mandat, există şi un timp al evaluării performanţelor din acel mandat, un timp al laudelor şi al criticilor şi un timp al consecinţelor faptelor: rămânerea în sau demiterea din Guvern. În mod obligatoriu, toate aceste momente trebuie să aibă şi o componentă publică, în care cetăţenilor să li se explice în linii mari raţiunea validării sau a sancţionării. De ce? Pentru că, şi într-un caz, şi în celălalt, de modul în care un prim-ministru evaluează activitatea colegilor săi depind în mod fundamental încrederea noastră în el, încrederea în măsurile pe care ni le propune. Iar acest lucru este cu atât mai important cu cât ne aflăm într-un moment în care tot ce propune autoritatea doare: mai puţini bani, mai puţine proiecte publice, mai puţine speranţe.
De ce nu a vorbit deschis Emil Boc despre greşelile miniştrilor pe care i-a schimbat? De ce nu le-a dat peste nas atunci când au spus că a fost doar o remaniere politică şi că nimeni nu le-a reproşat ceva?
Dacă logica a fost aceea de a nu confirma erorile comise sub comanda sa, a fost una cât se poate de greşită. Greşelile despre care a vorbit Băsescu nu erau nicidecum o noutate. Le-am simţit pe pielea noastră. Recunoaşterea publică a faptului că ele au stat la baza deciziei de schimbare a unor miniştri ne-ar fi oferit o minimă consolare că există totuşi un mecanism de sancţionare a aberaţiilor administrative în interiorul Guvernului şi că el funcţionează. Chiar şi cu întârziere.
România Liberă a dezvăluit încă de la începutul lunii iunie că, în timp ce marii majorităţi a bugetarilor li se taie veniturile cu 25%, angajaţii de la Finanţe şi de la Muncă îşi acordă stimulente sfidătoare. La vremea aceea, nimeni din Guvern nu a reacţionat, în ciuda insistenţelor noastre de a primi o explicaţie. Faptul că Vlădescu şi Şeitan au plătit inclusiv pentru această porcărie nu ar fi trebuit ascuns sub preş. Din contră, Emil Boc trebuia să facă din sancţionarea acestui caz de agresiune a statului împotriva propriilor cetăţeni un exemplu. Dacă nu atunci, măcar acum. Alegând să tacă, Emil Boc nu a făcut altceva decât să confirme că a operat o „remaniere politică” şi că este doar un pion într-un joc care se desfăşoară deasupra capului său. Mai grav, a compromis ideea că un demnitar trebuie să răspundă cu funcţia pentru greşelile sale.
