Legea română prevede că, pe timp de război, încorporarea bărbaţilor cu vârste de la 20 la 35 de ani devine obligatorie. Prin Ordinul Ministerului Apărării Naţionale nr. M113/2013 a fost aprobat, pe 28 aprilie, şi noul model de certificat medical pe care tinerii îl vor primi de la medicul de familie, pentru a-l prezenta apoi la comisia locală de recrutare-încorporare.
Toate astea, repet, se activează în caz că ar fi declarată starea de asediu, mobilizarea sau starea de război.
Dată fiind situaţia din Ucraina, ţară confruntată cu agresiunea continuă şi crescândă a Rusiei, dar şi dat fiind faptul că în România serviciul militar este opţional, publicarea documentului în Monitorul Oficial din 28 aprilie indică, pe de o parte, preocuparea consistentă a instituţiilor din sfera siguranţei naţionale, iar pe de alta pune concret în lumină pragul maximal al responsabilităţii care-i va reveni la un moment dat părţii celei mai active a populaţiei.
Tocmai pentru că armata nu mai este de ani buni o zonă prea familiară acestei grupe de vârstă, cel puţin nu la modul în care le-a fost tinerilor din generaţiile care au apucat serviciul obligatoriu, este de aşteptat ca demersul din 28 aprilie să le ridice numeroase întrebări celor vizaţi.
Pentru ei, episodul mai sus pomenit constituie, probabil, cel mai rece duş pe care societatea l-ar putea administra vreodată; o trezire brutală, dar justificată şi întotdeauna necesară la realitate.
În acelaşi timp, ar fi nemaipomenit ca toţi cei vizaţi de încorporarea obligatorie în condiţii excepţionale să perceapă evenimentul în adevărata lui semnificaţie: în cel mai dificil moment al existenţei sale (oricând ar veni el), ţara în care s-au născut va depinde în primul rând de ei.
Poate că unii vor fi surprinşi în faţa unei asemenea revelaţii, dar cert e că, oricât şi-ar fi minimalizat până acum rostul şi rolul, obiectiv vorbind lucrurile stau cu totul diferit.
De fapt, stăteau la fel şi înainte. Au stat şi stau la fel în fiecare zi.
România în care ne-am născut şi am crescut, în care ne-am realizat cu mai multă sau mai puţină pricepere ori cu mai multă sau mai puţină şansă, în care am rămas sau, din contră, din care am plecat în lumea largă, a depins întotdeauna de tinerii ei.
A depins de cei cu vârste cuprinse între 20 şi 35 de ani, la fel ca orice altă ţară.
Şi, tot la fel ca orice altă ţară, România va evolua sau va involua în funcţie de rolul pe care aceşti oameni înţeleg să şi-l asume nu numai în momentele-cheie ale istoriei, ci şi în viaţa de zi de zi.
De pildă, în DNA şi SRI, două instituţii tot mai cunoscute şi de încredere, potrivit sondajelor de opinie, publicului larg şi, în acelaşi timp, două instituţii performante în lupta anti-corupţie sau anti-mafia şi apreciate în mod deschis de către partenerii strategici ai României, media de vârstă a celor care fac treabă se situează undeva în jurul a 35 de ani.
Vârsta i-a împiedicat să aibă schelete în dulap şi tot vârsta le-a oferit deschiderea necesară înţelegerii contextului naţional şi internaţional, mijlocindu-le asumarea acelor seturi de bune practici care reglează prestaţia omologilor din ţări cu democraţii mult mai solide.
Situaţia e similară şi la DIICOT, unde lupta cu reţelele de crimă organaizată (multe cu ramificaţii transfrontaliere) e dusă în principal de procurori tineri, iar lucrurile nu stau altfel nici în armata profesionistă pe care România şi-a format-o, cu sprijinul consistent al partenerilor startegici, după renunţarea la serviciul militar obligatoriu.
Soldaţii şi ofiţerii care au acumulat experienţă în condiţii reale de război, în primul rând în Irak şi Afganistan, corespund în cea mai mare parte tocmai segmentului 20-35 de ani, iar aprecierea de care se bucură în rândul specialiştilor din armate extrem de performante şi experimentate, inlcusiv cea a SUA, nu mai reprezintă demult o noutate.
Unii vor zice, probabil, că e normal să fie aşa, din moment ce exemplele enumerate mai sus au în vedere instituţii cu un anumit specific – de la zona sensibilă în care activează, la atitudinea personală necesară şi disciplina impusă.
Şi ar avea dreptate.
Doar că, asta nu înseamnă şi faptul că dincolo, în „civilie”, tânărul ar trebui să-şi vadă de viaţă într-o indiferenţă totală faţă de ceea ce se întâmplă în jurul său, faţă de cum ar trebui să se întâmple şi faţă de procesul, uneori anevoios, de identificare a reperelor care-i permit să se raporteze corect la temele generale în care pregătirea nu îi permite să se considere specialist.
În general, preocupările specifice intervalului 20-35 de ani oscilează în jurul libertăţii de mişcare şi exprimare, a locului de muncă, a locuinţei, a întemeierii unei familii, a definitivării studiilor.
Cu cât este mai consolidat statul de drept din societatea în care tânărul se regăseşte în respectiva plajă de vârstă, cu atât va fi mai simplă satisfacerea acestor nevoi.
Din contră, cu cât statul de drept este mai slab, iar corupţia la vârf mai consonantă cu standardele mafiei, cu atât mai dur e şocul intrării în viaţa reală de adult şi cu atât mai limitată autonomia individului.
Mişcările ordonate şi coordonate de Putin în Ucraina ne uşurează astăzi înţelegerea mecanismelor care pot genera situaţii suficient de delicate încât o ţară să fie adusă în prag de război civil şi pierdere a unei părţi din teritoriu, iar alta, care îi e vecină, să-şi pună la un moment dat problema unui recensământ al rezerviştilor săi sau a parcurgerii etapelor preliminare declarării unei stări excepţionale.
Nu mai e nevoie azi să citeşti tratate masive de istorie despre cum pot începe conflictele regionale sau mondiale.
E suficient să priveşti cazul Ucrainei şi vei afla rapid cum de i-a fost posibil lui Putin să anexeze Crimeea, iar apoi să aducă sud-estul ţării în colaps militar şi instituţional.
Nivelul uluitor la care ajunsese corupţia până la momentul Euromaidan a făcut din statul ucrainean un stat captiv.
Ani buni, economia, scena politică, societatea civilă şi instituţiile ţării, inclusiv cele forţă, au fost infiltrate sistematic, ceea ce a permis Kremlinului, care nu a fost o clipă străin de mafiotizarea Ucrainei, să eficientizeze la maximum şi celelalte pârghii pe care i le pusese la îndemână un context geopolitic preexistent.
Statul ucrainean, profund corupt, a sucombat sub propria greutate, ilustrând perfect axioma potrivit căreia marea corupţie este incompatibilă cu libertatea indivizilor şi independenţa ţării.
Rusia lui Putin şi Ucraina lui Ianukovici sunt putred de corupte, doar că prima rămâne putere nucleară şi are o experienţă colosală în materie de expansionism.
Sub cele două regimuri, ambele au păstrat în comun spulberarea programatică a societăţii civile şi înăbuşirea în forţă a aspiraţiilor acelei părţi a populaţiei care a înţeles că absenţa spiritului critic, fie şi timp de o generaţie, va condamna multe alte generaţii la o viaţă de cobai în slujba autocraţilor obsedaţi de inginerii sociale.
Graţie unui complex concurs de împrejurări şi unor interesante accidente ale istoriei, România a reuşit în ultimii 24 de ani să-şi păstreze echilibrul, adesea fragil, deşi s-a aflat de multe ori pe marginea prăpastiei.
Astăzi, însă, stimulaţi tocmai de evenimentele în curs de la frontierele de nord şi de est ale României, ar trebui să ne fie mai clar ca niciodată cât de uriaşă e responsabilitatea fiecăruia dintre noi, în fiecare zi.
Dacă ne dorim cu adevărat să nu împărtăşim vreodată soarta Ucrainei, dacă vrem într-adevăr să le rezistăm inaimicilor lumii libere din proximitatea noastră, atunci stârpirea corupţiei va trebui să fie considerată o misiune de rutină a fiecărui cetăţean.
DNA, DIICOT, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ANI, SRI sau SIE reprezintă prima linie de apărare a societăţii noastre în acest mare război care se dă pe timp de pace.
Supuse unui tir continuu de critici şi presiuni, venite dinspre o parte a pestriţului mediu politic, dar şi a unor factori externi care cunosc potenţialul şubrezirii statului de drept, aceste instituţii nu vor putea să reziste, singure, la infinit.
Societatea, în ansamblul ei, îşi este sieşi datoare să dea un semnal de sprijin acestor pârghii instituţionale, prin care statul român încă reuşeşte să contracareze eforturile conjugate ale mafiei locale şi ale forţelor străine care văd în parcursul euro-atlantic al Europei de Est o ameninţare la adresa propriilor pretenţii hegemonice.
Unora le-ar putea părea complicat, la prima vedere, dar nu este deloc aşa.
În ciuda orientărilor ideologice diferite, ca şi a preferinţelor distincte, în materie de politicieni, ale fiecăruia dintre noi, nu avem motive raţionale să nu descurajăm împreună corupţia, pentru a ne izola astfel de efectele ei periculoase.
Instituţiile care, folosind tocmai resurse publice, luptă împotiva acestui fenomen au nevoie ca de aer de o legitimitate consolidată, deci de semnale constante în acest sens venite dinspre societate.
În 2014, România va trece prin două runde cruciale de alegeri: europarlamentare, la finele acestei luni, şi prezidenţiale, la sfârşitul anului.
De la reformişti, la conformişti şi până la iresponsabili, toţi politicienii depind de aceste două momente.
La fel şi fiecare dintre noi.
Prin urmare, ce ne-ar împiedica să-i cernim puţin?
De ce nu le-am impune noi, cetăţenii cu drept de vot, cadenţa, respingându-i masiv pe cei care consideră că, în raport cu societatea căreia îi cer votul, consideră că au drepturile pe care şi le aroga odată vătaful de pe moşia boierului?
Simpatizant al USL/USD sau PMP, al PDL sau PNL, al UDMR sau FC, votantul căruia îi displace în viaţa de zi cu zi să dea şpagă la medic sau vreunui funcţionar şi care, mai presus de orice, înţelege ceva din lecţia Ucrainei, trebuie să facă un lucru simplu: să îl respingă la urne pe cel care face din anticorupţie un ceva de aruncat la coş, iar din corupţi – sfinţi buni de plasat în calendar.
Făcând asta, alegătorul oferă şi instituţiilor care deja au rezultate în lupta contra mafiotizării statului o gură masivă de oxigen.
Iar României în care trăim fiecare dintre noi, alături de copiii, părinţii, rudele şi prietenii noştri, îi oferim şansa de a rezista pe termen lung contagiunii de care e ameninţată întreaga regiune, ca şi celor mai nebuneşti scenarii pe care le imaginează autocraţii cu acces la butonul nuclear.
Nu în ultimul rând, vom reduce dramatic şansele ca tinerii cu vârste cuprinse între 20 şi 35 de ani, care nu au făcut în viaţa lor armata, să se trezească dintr-o dată în situaţia de a apăra în haina militară ceva ce ar fi putut fi evitat de noi toţi, în condiţii paşnice şi fără vreun risc vital.
Acei tineri ajunşi la anii care corespund Ordinului MApN publicat în Monitorul Oficial din 28 aprilie sunt primii care ar trebui să le dea semenilor un semn.
Adaptând, cumva, un celebru citat lăsat moştenire de JFK, noi, cei cu vârste cuprinse între 20 şi 35 de ani, am putea să ne întrebăm nu ce am putea face noi pentru ţară, cu o armă pe care nu am pus mâna în viaţa noastră, ci cum am putea face ca această ţară să nu ajungă în punctul în care să ne ceară aşa ceva?
Răspunsul e deja disponibil în rândurile de mai sus.
