Existenţa unei monede naţionale este un instrument. Dar cum trebuie el folosit?
Ca să ajungă din urmă Europa, România are două etape de parcurs: „convergenţa nominală” – care se va încheia cu adoptarea euro – şi „convergenţa reală”. Criza a dat peste cap calculele iniţiale, iar termenele au fost temporizate. România a renunţat la ţinta 2015 pentru adoptarea euro. Cu certitudine, acest lucru trebuie tratat ca un prim eşec. România nu este în poziţia Cehiei sau a Poloniei, care să-i permită un euroscepticism bine dozat, ci mai degrabă în a Bulgariei, care măcar a reuşit să fructifice avantajele unui curs fix prin disciplină monetară şi fiscală.
Însă de-acum contează mai puţin trecutul şi mult mai mult paşii care urmează. Decizia s-ar putea dovedi o gură de oxigen sau încă o înghiţitură de apă sărată.
„Convergenţa nominală” este procesul în urma căruia majoritatea preţurilor se vor alinia la cele din Uniunea Europeană. Sunt două metode prin care acest lucru se poate realiza: una malignă – inflaţia, respectiv una benignă – aprecierea monedei. În primul caz, scumpirile duc la o redistribuire violentă a veniturilor, în care principalii beneficiari sunt statul şi companiile de pe pieţele inelastice, iar cel mai mult pierd salariaţii, pensionarii şi firmele mici. În al doilea caz, tranziţia nu este resimţită deloc pe plan intern: preţurile cresc doar în raport cu moneda euro, dar rămân constante în raport cu veniturile. Etapa este absolut necesară. Preţurile nu pot fi păstrate jos doar pentru a compensa veniturile mici, pentru că întotdeauna vecinii mai înstăriţi vor putea supralicita, generând unul dintre efectele cererii ridicate: inflaţie sau penurie.
Teoretic, adoptarea euro trebuie să se încheie după încheierea procesului de convergenţă nominală. Ce urmează?
„Convergenţa reală” este la rândul său un proces deja început, însă va continua şi după adoptarea euro.
Se va încheia când şi veniturile vor ajunge aproape de nivelul mediu din Uniunea Europeană. Principalele ingrediente ale acestui proces sunt creşterea de productivitate şi acumularea de capital. În acest caz, România are un singur avantaj palpabil, iar acela este decalajul. Mai exact, oportunitatea este aceea de-a construi infrastructura şi mijloacele de producţie cu cele mai avansate tehnologii, astfel încât să scurteze nişte etape care în Vest au consumat mai mult timp şi mai mulţi bani.
Cel mai mare neajuns este lipsa de organizare, mai ales în sectorul public, dar şi în cel privat. Aceasta este cauza pentru care fondurile UE nu au fost absorbite, pentru care lungimea autostrăzilor reziliate este mai mare decât a celor aflate în lucru, acesta este motivul pentru care computerele ce echipează deja în exces administraţia publică nu depăşesc funcţionalitatea unor maşini de scris.
Pentru etapa convergenţei nominale nu există termen. Poate dura un deceniu, o generaţie sau poate să nu se întâmple niciodată.
Cum ajută existenţa monedei şi fluctuaţia ei tot acest proces? Cel mai important lucru care trebuie să fie clar e că nu există soluţii universale – fiecare decizie are un revers dureros.
Deprecierea leului este soluţia care pare să dea cele mai bune rezultate: crizele bugetare se rezolvă mai repede, iar exportatorii încasează mai mulţi bani. În realitate, soluţia este doar una pe termen foarte scurt. În realitate, convergenţa reală a fost complet întreruptă, iar convergenţa nominală se face prin cea mai proastă metodă: inflaţia.
Într-o economie puternică, deprecierea poate fi folosită ca o corecţie necesară în timp de criză. Într-o ţară emergentă ca România, devalorizarea monedei înseamnă doar că nişte cetăţeni săraci subvenţionează consumul unor străini bogaţi. Iar dacă liderii politici nu sunt suficient de responsabili, deprecierea va duce la spolierea contribuabililor în beneficiul bugetului de stat.
Aprecierea leului, pe de altă parte, are costuri imediate. Bugetul nu reuşeşte să acopere cheltuielile şi trebuie să treacă la măsuri de austeritate, iar exportatorii sunt presaţi să devină mai competitivi şi de multe ori dispar. Pentru exportatori există însă şi o veste bună. Aprecierea monedei le dă acces mai ieftin la tehnologia de vârf care, vrem-nu vrem, provine aproape exclusiv din import şi care constituie ingredientul principal pentru ajungerea Europei din urmă.
