Analizele și calculele politice, de mâine încolo. Astăzi, cât dezamăgirea este încă proaspătă, doare și ne-a deschis porii pentru o introspecție lucidă, merită spuse câteva adevăruri de bun-simț. Poate în felul acesta reușim să ne reamintim spre cine trebuie să ne îndreptăm privirea atunci când căutăm responsabilii pentru ce se întâmplă în această țară.
Să presupunem că se întâmpla minunea. Un om extraordinar lua, ieri, 51% și devenea președinte din tur, spulberându-i pe Ponta și Iohannis. Ce ar fi urmat?
Două lucruri: instituțiile justițiare ar fi răsuflat ușurate, pentru că în locul lui Traian Băsescu a venit un alt președinte dispus să le țină spatele, și și-ar fi continuat procedura de extirpare a tumorii ce a făcut din partide și stat un tot malign.
Concomitent, PSD, după ce l-ar fi mazilit pe Ponta, ar fi strâns rândurile și, alături de partenerii săi de guvernare, dar și de unii politicieni ACL, dezamăgiți de înfrângerea lui Iohannis, ar fi început contraofensiva. Ar fi trecut Legea amnistiei și grațierii, ar fi operat modificări la Codul Penal și la legile integrității, pentru a bloca DNA și ANI, după care ar fi început măcar planificarea operațiunii de suspendare a președintelui.
După cum s-a văzut de două ori în cazul lui Traian Băsescu, o majoritate penală nu are nevoie de motive reale pentru a declara că șeful statului a încălcat Constituția, așa că nu ar fi pierdut vremea cu formalitățile. În scurt timp, la Cotroceni ar fi ajuns Călin Popescu Tăriceanu, al cărui nivel de trai, neacoperit de venituri la vedere, l-a transformat în marioneta pesediștilor.
Confruntat cu o lovitură de stat parlamentară, susținută de o campanie propagandistică bazată pe minciuni, menită să-i erodeze sprijinul popular care l-a adus la putere, președintele visurilor noastre ar fi avut o singură soluție: să facă apel la cei ce l-au votat pentru a apăra statul de drept.
În acel moment, toți cei care l-au votat, milioane de români, nu ar fi avut altă variantă decât să iasă în stradă pentru a-și apăra președintele ales. Altă soluție ar fi fost exclusă, pentru că este evident că un PSD furibund nu doar că a ratat din nou președinția, dar și că riscă să înfunde, în masă, pușcăria nu s-ar mai fi oprit acolo unde a făcut-o în 2012.
Ar fi decapitat sau poate chiar desființat, rapid, prin decizii luate în Parlament, toate instituțiile care s-ar fi solidarizat cu președintele, fără să le pese nici cât negru sub unghie de Constituție. Mai mult, ar fi întors complet spatele oricărui protest venit dinspre capitalele occidentale și ar fi ignorat complet riscul sancțiunilor ce ar fi urmat, după rețeta lui Viktor Orban.
Vi se pare un scenariu exagerat? Comparați cu contextul anului 2012 și o să vedeți că presiunea gândului că USL trebuia să mai coabiteze încă doi ani cu un președinte și cu câteva instituții ostile era mult mai mică decât ar fi fost azi, dacă un președinte antisistem câștiga președinția. De ce?
Pentru că ar fi urmat cinci, poate chiar zece ani de mandat ai unui om cel puțin la fel de îndârjit ca și Băsescu, dar ajutat de contextul în care ofensiva DNA și SRI împotriva PSD și a corupților din toate partidele, plus cea împotriva afaceriștilor păpușari sunt mult mai avansate și prezintă un risc mult mai mare pentru principalul partid de guvernământ decât acum doi ani.
Dacă PSD ar fi știut în 2012 câți dintre liderii săi o să ajungă în arest sau o să fie condamnați și că o să fie împiedicat să fructifice toate oportunitățile de a pune pe butuci instituțiile care îi stau ca un nod în gât, l-ar fi demis pe Traian Băsescu fără nici cea mai mică ezitare. Și-ar fi dus până la capăt puciul, chiar dacă asta ar fi dus la ieșirea României din UE și NATO.
Așadar, orice președinte angajat în distrugerea totală a rețelelor politice mafiote s-ar fi bazat, s-ar baza, în final, pe noi ca să ieșim în stradă și să îl apărăm de răzbunarea celor deposedați de privilegii și imunitate. Pe el, instituțiile vitale, statul de drept, democrația. După cum se vede azi în Ungaria și după cum s-a văzut de fiecare dată în momentele critice de existență ale tuturor democrațiilor, cetățenii sunt esența, dar și ultimul bastion al statului de drept.
Când ei își fac datoria și rezistă, uneori chiar cu prețul vieții, în fața abuzurilor, democrația triumfă. Când ei abdică de la misiunea ce le revine, autoritarismul, corupția sau chiar dictatura câștigă.
Concluzia banală, dar pe care cel mai adesea o ignorăm, este că dorința noastră de a trăi într-o țară civilizată depinde, în final, de ce suntem dispuși să facem, fiecare dintre noi, pentru a trăi într-o comunitate în care să avem un cuvânt de spus în deciziile ce ne privesc, în care distribuirea avuției comune să țină cont de nevoile comune și în care nimeni să nu fie deasupra legii.
Ce înseamnă, concret, toate astea, acum, a doua zi după ce am primit confirmarea oficială că, în scurt timp, am putea avea un președinte care întruchipează tot ce este mai rău în țara asta? Înseamnă că, de fapt, lucrurile de care ne temem cel mai tare că s-ar putea întâmpla după ce el va ajunge șeful statului s-ar fi putut întâmpla și dacă alegerile ar fi fost câștigate și de cel mai vrednic dintre români.
Pentru că președintele contează enorm, mai ales într-o societate ca a noastră, unde indicele „ecartul puterii“ este aproape de nivelul Rusiei și Arabiei Saudite, dar nu poate de unul singur nici ridica, nici îngenunchea o țară. Fără sprijinul nostru nu poate reuși în lucrurile bune pe care vrea să le facă; fără complicitatea noastră, fățișă sau tacită, nu poate să-și ducă la îndeplinire planurile distructive.
Fără susținerea noastră nu ar putea câștiga bătăliile cu o clasă politică roasă de putreziciune (după cum s-a dovedit cu vârf și îndesat cu ocazia celor două referendumuri de demitere a lui Traian Băsescu); prin opoziția noastră îl putem împiedica să-și dea mâna cu aceeași clasă politică nevolnică pentru a reveni la modelul de guvernare ante-2005.
Această realitate incontestabilă ar trebui să ne facă să ne întrebăm dacă nu cumva nu dăm prea multă importanță alegerilor prezidențiale. Chiar ar conta atât de mult ce fel de om este președintele și ce crede în sinea sa, când nu este nici o cameră video prin preajmă, dacă noi i-am limita potențialul de a face rău prin intervenția noastră fermă în fața oricărui derapaj?
Ar conta doar potențialul său de a face bine, care ar putea fi mai mic sau mai mare, dar potențialul său de a distruge o țară ar fi irelevant, pentru că nu ar ajunge niciodată să și-l manifeste. Pentru că nu l-am lăsa să o facă!
Monica Macovei, cel mai radical și mai activ apărător al statului de drept și al justiției independente, a fost votată de 450.000 de români. Avem aproape o jumătate de milion de compatrioți care își doresc, fără dubii, fără ezitări, o țara ca afară.
Ar fi fost suficient ca 1% să fi pichetat Parlamentul în „marțea neagră“ pentru a transmite un semnal puternic către parlamentari că oamenii cinstiți nu vor accepta o asemenea sfidare din partea unor infractori și a prietenilor lor.
Ar fi fost de-ajuns ca 2% din ei să protesteze sub ferestrele procurorului general Tiberiu Nițu sau ale ministrului Justiției, Robert Cazanciuc, în ziua în care au vrut să-și impună oamenii în fruntea secțiilor principale din DNA, peste capul Laurei Codruța Kovesi, pentru ca aceștia să renunțe fără să fie nevoie de nici o amenințare din partea americanilor. Într-o țară amorțită ca a noastră, 10.000 de oameni protestând zile în șir echivalează cu o mică revoluție!
Demonstrațiile publice de protest au fost, însă, minore. Chiar și acești aproape o jumătate de milion de români, dintre care aproape 100.000 din București, au preferat să lase riposta pe mâna diplomaților străini, a președintelui, a șefilor de instituții. Oamenii responsabili care au simțit nevoia să iasă în stradă pentru a-și dubla „like“-urile de pe Facebook cu fapte nu au depășit o sută.
Imaginați-vă 10% din acești oameni ce pot face! Ar îndrăzni vreun președinte să semneze o lege a amnistiei cu 50.000 de oameni protestând în Piața Universității?! Cât i-ar lua cuiva să îl bage înapoi la zdup pe Voiculescu când Capitala ar fi blocată de manifestații?! Maximum o zi! Cine ar îndrăzni să se atingă de DNA, de Înalta Curte, de ANI, de Curtea Constituțională dacă zeci de mii de oameni ar face zid în fața lor?! Nimeni.
A dat el înapoi Orban, micul Putin, de la taxa pe internet, când s-a văzut cu 100.000 de oameni în stradă. Nu există astăzi nici un politician român care să aibă măcar un sfert din tupeul cu care își înfruntă el cetățenii. Nu există nici un PSD-ist care să nu paralizeze de frică și să nu dea bir cu fugiții dacă zece oameni s-ar lega cu lanțuri de ușa biroului său.
Puterea noastră de a ne face singuri dreptate, pașnic și doar atunci când avem legea de partea noastră, forța potențială de a trasa limitele pe care nici un politician sau demnitar nu are voie să le depășească nu înseamnă că nu trebuie să ne pese pe cine votăm. Nu înseamnă că nu trebuie să îl alegem pe cel mai bun dintre candidați, pe cel ce rezonează cu aspirațiile noastre. Nici vorbă!
Înseamnă doar că trebuie să privim o astfel de opțiune ca pe un bonus la ceea ce noi reușim să impunem clasei politice și să obținem prin puterile proprii, care nu sunt de neglijat. Înseamnă cooptarea unui aliat care poate da mai multă forță și eficiență acțiunilor noastre. Lipsa lui, însă, nu echivalează cu sfârșitul. Pierderea unui aliat este motiv de supărare, dar nu unul pentru deznădejde, abandon și convingere oarbă că sprijinul extern este unica salvare. A trecut vremea aceea!
Morala (și a) acestor alegeri este că a vota o dată la patru sau cinci ani nu înseamnă a fi un bun cetățean. A vota o dată la patru sau cinci ani nu garantează schimbarea României, pentru că presupune transferarea întregii responsabilități exclusiv pe umerii celor pe care îi alegem. Iar cei pe care îi alegem nu vor putea face niciodată singuri tot ce așteptăm. Chiar dacă își doresc asta mai mult decât orice pe lume! Au nevoie de sprijinul dar și de corecțiile noastre zilnice.
Dacă vrem să avem o șansă să trăim într-o țară așa cum ne-o dorim, trebuie să facem mult mai mult decât facem acum. În primul rând, să folosim arme mai sofisticate și mai eficiente pentru a sancționa abuzurile celor ce ne conduc, dar și pentru a sugera celor de bună credință corecțiile necesare. Comentariile pe Facebook nu vor schimba România. Scrisorile de protest, pichetele și mai ales demonstrațiile de stradă pot fi un început. Și nu din an în Paște, ci în fiecare zi când vedem ceva ce ne revoltă: de la spitale mizere la drumuri proaste.
Însă ele ne ajută doar să ne apărăm. Dacă nu vrem să rămânem permanent în defensivă și să învingem, trebuie să schimbăm regulile jocului, să luptăm pe teritoriul politrucilor. Iar asta nu se poate face fără a intra în politică.
Din fericire, scorul obținut de Monica Macovei este încă o confirmare că un nou partid are șanse reale de succes. Cele 450.000 de voturi luate după numai două luni de campanie, aproape exclusiv pe internet, nu doar că nu reprezintă o înfrângere, constituie chiar un succes surprinzător. Fără supărare, dar numai naivii sau cei ce nu au încredere în matematică, în statistică, în special, s-ar fi putut aștepta la mult mai mult. Cu o prezență aproape de zero pe televiziuni, în doar două luni, cum să ajungi măcar o dată în casa fiecărui român pentru a avea o șansă să audă ce ai de spus?
Din acest punct de vedere, alegerile de ieri pot reprezenta, într-adevăr, un nou început. Cu două condiții. Prima: Monica Macovei să fi înțeles, măcar acum, potențialul politic imens pe care îl are, să își lase deoparte inhibițiile și temerile și să se implice total în ridicarea unui nou partid.
A doua condiție: oamenii de calitate ai României să renunțe și ei la pasivitate și temeri și să se alăture noului proiect. Să intre în politică și să își asume dificila misiune de a-și convinge semenii că pot să le ofere mai mult decât politicienii nărăviți la rele! Că le cunosc problemele, că le pasă de ele și că au soluții.
Altfel, și în 2016, și în 2019, și cine știe câți ani de acum încolo, ne vom regăsi în fiecare luni de după vot la fel de deznădăjduiți și pesimiști ca astăzi, sau ca acum doi ani, când scriam rândurile de mai jos:
„Cum rămâne cu oamenii de calitate ai României? Cum se face că au rămas iar pe post de spectatori, în timp ce alţii vor decide în continuare cum trebuie să arate ţara lor? Cum de nu înţeleg că tocmai nivelurile de imoralitate şi iresponsabilitate la care au ajuns partidele existente le oferă o şansă imensă pentru a începe o nouă construcţie politică?
Un posibil răspuns: le lipseşte curajul. Deşi mulţi au construit cariere şi afaceri de la zero, le tremură genunchii când se gândesc să facă acelaşi lucru cu un partid. Aşteaptă cu toţii să fie invitaţi într-unul gata ridicat, măcar «la roşu».
Refuză gândul că aşteptând acest lucru s-ar putea să nu se întâmple niciodată. Că şi ei, şi copiii, şi nepoţii lor ar putea să umble până la moarte tot cocoşaţi, pentru că stăpânii casei în care trăiesc sunt nişte pigmei, care de cele mai multe ori îi tratează ca pe nişte musafiri nepoftiţi.
Cei ce ar putea da o nouă faţă României refuză să accepte că ei sunt cei chemaţi să refacă totul, din temelii. Că ei, şi nu alţii, trebuie să aibă viziunea casei deja ridicate, care să fie pe măsura aspiraţiilor lor, să viseze la ea, să-i şlefuiască detaliile în mintea lor de o mie de ori înainte de a aşterne planurile pe hârtie, să găsească banii pentru a cumpăra materialele, să recruteze echipa alături de care vor munci cot la cot, să aibă flexibilitatea de a accepta că vor trebui să schimbe planurile pe parcurs, în funcţie de evoluţia mediului înconjurător, că vor trebui să-şi descopere resurse de creativitate pe care nu credeau că le au pentru a găsi noi tehnici care să răspundă schimbărilor de plan.
De cele mai multe ori, la invitaţia de a ridica o casă elitele autentice ale României sosesc în frac, cu o sticlă de şampanie în mână şi eventual cu un cadou pentru gazdă. Iar când văd că, în locul unei tăieri de panglică urmată de o cină festivă, îi aşteaptă un teren viran, se simt dezamăgiţi.
Invitaţia de a contribui la începerea şantierului sau chiar de a conduce lucrările îi jigneşte – «Eu am crezut că aici e vorba de o chestie serioasă, dar ăştia nu au nimic…». Dar pentru că tot s-au îmbrăcat frumos şi nu le vine să încheie noaptea fără o petrecere, trag cu ochiul la casele din vecinătate, deja ridicate.
În final, bosumflaţi, vor bate la uşa uneia dintre ele, chiar dacă este dărăpănată, miroase urât, dinăuntru răsună manele, iar gazdele sunt nişte tâlhari simpatici. Mai bine să se simtă dezamăgiţi, dar cu un acoperiş deasupra capului şi înconjuraţi de oameni de nimic, decât să înfrunte spaima că visele lor s-ar putea să-i lase lefteri, secătuiţi de energie, singuri, sub cerul liber.
Groaza de eşec este combustibilul care îi alimentează pe majoritatea oamenilor deştepţi şi performanţi ai României. Din păcate, el ne şi limitează. Dacă tot ce găsim în interiorul nostru va continua să aibă o cifră octanică atât de scăzută, vom rămâne pe veci o elită de tractorişti.
Hărnicia, puterea de a rezista condiţiilor adverse, de a desţeleni un pământ rămas sterp mult prea multă vreme ne vor pune mâncare pe mese. Dar nu ne vor ajuta să urcăm la următorul nivel.
Curajul şi idealismul reprezintă combustibilul de care are nevoie o ţară ce vrea să se desprindă din noroi. El poate fi livrat doar de oameni care atunci când se lovesc de obstacole aleg să le mai şi dărâme, nu doar să le ocolească. Şi care atunci când se întâlnesc cu o şansă istorică se gândesc mai mult la ce ar putea câştiga din ea, şi nu doar la ce vor pierde dacă eşuează.“
