Semnale clare despre lansarea la apă de către PDL a unui candidat de tipul Silviu Prigoană sau chiar a lui Silviu Prigoană în persoană au fost transmise publicului încă de la mijlocul lunii februarie. Într-un interviu acordat EVZ, Elena Udrea prezenta atunci, cu tentă sentenţioasă, dilemele democrat-liberalilor, formulate pe baza experienţei din 2008 şi a ceea ce se profilează în 2012.
„Noi am avut un candidat extrem de bun, de tehnic, de pregătit, cu proiecte. Ştia tot. Şi la ce i-a folosit? E vorba de domnul Vasile Blaga. Domnul Sorin Oprescu nu ştia nimic. Nu ştia cum trebuie condus Bucureştiul, nu avea un proiect. Avea autostrada suspendată. Şi a câştigat alegerile. Deci este greu să spui dacă trebuie să fii un bun administrator, competent, sau dacă pur şi simplu trebuie să ai şarm. Va trebui să vedem şi acest lucru.”
Iar PDL Bucureşti s-a uitat atent şi a văzut că linia succesului urmează la Capitală, obligatoriu, linia parodiei. Când titanii pe care se bizuie USL şi PDL să zguduie electoratul sunt Sorin Oprescu şi Silviu Prigoană, înseamnă fie că poporul – şi nu mă refer doar la bucureşteni – îşi merită soarta, fie că partidele s-au rupt definitiv de realitate.
Iată, mai jos, de ce sunt convins că adevărată este varianta a doua. Oprescu şi Prigoană seamănă şi se diferenţiază ca două gălbenuşuri ivite în acelaşi ou. Nici mai puţin, nici mai mult. Întrebarea este: câtă nevoie are Bucureştiul, în continuare, de un primar general tabloid? La fel ca Sorin Oprescu, Silviu Prigoană este un personaj colorat şi cu ieşiri pestriţe, un obişnuit al presei de orice fel, un politician populist, avid de autopromovare pe toate căile. Ambii au ştiut dintotdeauna că există un segment uriaş de electorat mai permeabil la politicienii stridenţi şi excentrici şi au ştiut să amestece în doze cuvenite făina, apa, drojdia pentru ca pâinea livrată o dată cu circul să lase în urmă nostalgia unui gust pufos. Întrebarea este, din nou: îşi permite Bucureştiul un nou edil ţipător, şi la propriu, şi la figurat? După decizia de sâmbătă a PDL, are bucureşteanul în faţă o alternativă proaspătă la Sorin Oprescu? Ce poate aduce nou Silviu Prigoană într-o administraţie bucureşteană contorsionată sub greutatea intereselor subterane, în condiţiile în care anul trecut a respins furios ideea de a opta între politică şi afacerile cu statul? Oprescu însuşi trebuie rapid să plece, dar ce-l recomandă pe Prigoană drept o soluţie mai bună?
Apoi, mai este interesant un detaliu. Pentru a-şi atinge scopul, Sorin Oprescu mizează pe minciună, dezvoltând un repertoriu variat de poveşti despre zisa independenţă politică şi candidatul antisistem. A câştigat aşa în 2008 şi merge cu minciuna CRASĂ în 2012. Interesante firi cei care l-au crezut atunci şi care îşi ascut naivitatea inclusiv pentru 10 iunie 2012! Prigoană, în schimb, preferă mai mult şantajul şi, mai ales, exhibarea dincolo de culisele partidului a nemulţumirilor, tocmai pentru ca presiunea pusă pe ceilalţi să devină insuportabilă. Ultima oară a făcut-o zilele trecute, legat tocmai de candidatura sa.
Chiar dacă pârghiile celor doi diferă, aluatul este cam acelaşi. Dar cât de strategic mai este Bucureştiul din punct de vedere electoral? Analiştii şi liderii partidelor susţin că rezultatele afişate în Capitală la locale au rămas în continuare un reper-cheie pentru alegerile generale din toamnă. USL pare să înţeleagă importanţa evenimentului, din moment ce s-a prosternat în faţa lui Sorin Oprescu până când chirurgul i-a dat dezlegarea. Prin Oprescu, însă, USL îşi poate asigura cel mult o victorie călduţă, dar nu va reuşi să şi dinamizeze hotărâtor electoratul, să-l scoată din hibernare, să câştige încrederea nehotărâţilor.
De altfel, impresia tot mai pregnantă pe care o lasă formaţiunile politice din România este că nehotărâţii nu mai contează pentru nimeni, că este mai comod să mobilizezi nucleul dur al alegătorilor tăi şi mai puţin costisitor să le inhibi celor care s-ar dovedi mai critici orice tentaţie de a se deplasa duminica la urne.
În acest fel, riscurile devin calculabile pentru că şansele de a avea surprize devin ele însele aproape nule. În concluzie, USL a înţeles că este necesar să câştige Bucureştiul, dar că nu este cazul ca, prin nominalizarea unei personalităţi cu adevărat interesante, să şi contribuie la consolidarea democraţiei româneşti creând premisele unei participări cât mai largi a cetăţenilor la procesul electoral.
Dar PDL oare ce a înţeles? Sâmbătă, am aflat că mai nimic. La fel ca USL, pentru Primăria Generală nu a pregătit pe nimeni de anvergură, deşi din 2008 până acum ar fi avut suficient timp să o facă. Spre deosebire de USL însă, PDL nu are nici măcar norocul de a se afişa cu edilul în exerciţiu, „independentul” Sorin Oprescu. Apoi, dacă tot a lăsat-o pe ultima sută de metri, mizează pe un personaj suficient de controversat şi de pestriţ, Silviu Prigoană, încât să creeze din start anumite antipatii. Mai departe, la sectorul 4 PDL rămâne aproape descoperit, iar la sectorul 6 merge înainte cu acelaşi Poteraş, nume la tastarea căruia „google” întoarce pagini interesante de investigaţii jurnalistice şi acuzaţii clar definite în Codul Penal. Interesant portofoliu pentru un partid, PDL, aflat în plină vrie, măcinat de responsabilitatea guvernării în timp de criză, fracturat de scandaluri interne de corupţie, captiv într-un sistem de alianţe în care partenerii se dovedesc mai incisivi şi decât ulii.
Dar strategia electorală a PDL pentru Capitală reprezintă caz de manual. Nu doar numele unora dintre candidaţii tocmai anunţaţi frapează, ci întregul complex de împrejurări care a marcat procesul de selecţie şi anunţul oficial al candidaţilor.
Este vorba, în primul rând, de întârzierea cu care bucureştenii au aflat cine este candidatul PDL pentru Primăria Generală. Mai sunt doar două luni până la alegeri. Te-ai fi aşteptat ca PDL Bucureşti să scoată din mânecă un as care să te lase cu gura căscată, un supercandidat care să răstoarne situaţia cu 180 de grade, iar asta încă din ziua în care numele său a fost dat publicităţii. Sunt rari, dar există astfel de oameni. Totuşi, avem dovada vie că PDL nu a mers în final pe varianta asta. Este posibil chiar ca unele negocieri în acest sens să fi eşuat, iar în acest caz cineva va trebui să achite factura pentru eşec. Ca lider al PDL Bucureşti, Elena Udrea este cea mai indicată să explice de ce partidul nu a avut candidat la Primăria Capitalei până aproape de 1 aprilie, când alegerile sunt deja pe 10 iunie (practic mâine, şi nu doar la scară geologică, ci şi politică). În plus, vor mai trece două săptămâni, aşa cum a anunţat Prigoană, şi până la armonizarea programului său de campanie cu cel al PDL. Scurtul timp rămas de la start la finiş impune un sprint extrem. Este Silviu Prigoană capabil de aşa ceva? Numai ambiţia sinceră de a deveni edil-şef nu va fi suficientă.
Complexul de împrejurări despre care vorbeam mai sus mai scoate la iveală un eşec în gestionarea candidaturilor PDL pentru Bucureşti. Din perspectiva nehotărâţilor, pe care un Prigoană sau un Oprescu eventual îi îndepărtează încă un metru faţă de urne, zvonistica privind eventuala atragere în cursă a unor persoane precum Raed Arafat, Monica Macovei sau Cristian Preda a ridicat un orizont de aşteptare care, în final, s-a dovedit amarnic înşelat. Mai mult, modul contondent în care Silviu Prigoană şi-a tratat potenţialii adversari interni, cu precădere pe cei din zona reformiştilor, va avea un cuvânt interesant de spus şi dinspre partid, şi dinspre o parte a electoratului nehotărât. Se poate spune încă de astăzi, după anunţul europarlamentarului Cristian Preda că nu-l va sprijini pe cel care i-a cerut excluderea, că PDL are un candidat care nu beneficiază nici măcar de sprijinul integral al colegilor săi.
În concluzie, cum se vede, după primele două zile, strategia PDL pentru alegerile din Capitală? Numele candidatului a fost dezvăluit cu foarte puţin timp înainte de ziua votului. Candidatul nu se bucură de sprijin integral în partid. PDL a ratat şansa de a surprinde şi de a propune o variantă proaspătă, cu bătaie pe termen lung. Cu un Sorin Oprescu pe poziţie şi cu un PDL care mizează pe Silviu Prigoană, avem garanţia unei campanii electorale cu tot specificul ei românesc: multă gargară şi foarte puţine proiecte. Asta, într-un Bucureşti care a ajuns haotic tocmai din acest motiv.
