Ne despărțim de anul 2014 la capătul a 12 luni în care România a fost împinsă cu toată forța spre marginea prăpastiei – o continuare, de fapt, a ceea ce începuse încă din primăvara lui 2012.
Din fericire, tăvălugul a fost în cele din urmă oprit, e drept, nu cu mult înainte de a-și duce la bun sfârșit „lucrarea”.
Ca atare, avem acum în față o scurtă pauză de respirație, vitală, dar și ușor de irosit, în caz că vom crede, fie și o clipă, că odată cu închiderea lui 2014 s-a terminat și lupta pentru o Românie echilibrată, sigură, cu instituții funcționale și perspective obiective de bunăstare pentru cetățenii ei.
Or, nici gând să fie așa, cât timp, fără a intra în alte detalii, Guvernul României continuă să genereze vulnerabilități fără margini pentru arhitectura instituțională și legislativă a țării.
Ca un făcut, șeful Executivului de la București, Victor Ponta, a ținut morțiș să ne mai atenționeze o dată că lucrurile rămân în continuare grave.
Ordonanța de Urgență dată în 29 decembrie, prin care a modificat iarăși Legea Educației, este reprezentativă pentru înclinațiile spre autoritarism ale liderului PSD și pentru apetitul de a folosi instituțiile statului în scopuri personale.
Practic, dacă ar putea să îngroape dosarul plagiatului său de la doctorat îngropând odată cu el și țara, asta ar face.
Nu pot citi în altă cheie faptul că Victor Ponta a îndrăznit să-și ofere o asemenea ordonanță chiar și după ce a pierdut alegerile așa cum le-a pierdut, chiar și după ce societatea, prin modul în care s-a consumat ultimul tur al prezidențialelor, i-a transmis un mesaj mai limpede ca apa de izvor.
Nu pot citi în altă cheie nici numirea în fruntea Ministerului Educației a unui om care, în ciuda calității sale de rector, a îndrăznit să își asume cu seninătate, odată ajuns ministru, acest document rușinos și de o gravitate extremă.
Pe fond, pentru Victor Ponta nu s-a schimbat absolut nimic după alegerile de la sfârșitul lui 2014.
Ca om și ca politician rămâne același inamic al bunului simț, al statului de drept și transparenței instituționale, chiar dacă un inamic cu ceva mai puțini colți, dat fiind că o parte și i-a pierdut în cursa pentru Cotroceni.
Din acest motiv, chiar dacă anul căruia tocmai i-am spus „La revedere!” l-a lăsat în continuare la cârma Guvernului României, anul care tocmai a început va trebui să pună o minimă ordine pe acest palier.
Guvernul unei țări membre UE și NATO nu mai poate fi condus de un personaj care sfidează valori și reguli elementare în cele două blocuri transnaționale.
Guvernul unei țări membre UE și NATO nu mai poate fi condus de un personaj care ignoră mesajele transmise de societatea civilă, care-și sfidează pur și simplu concetățenii.
Un asemenea om politic nu mai poate fi interlocutor pentru nimeni, pentru că în sacul de repere pe care-l cară în spate nu găsești ceva compatibil cu normele democratice și interesul național.
Cum ar putea fi reconstruită România, atâta timp cât la conducerea Guvernului ei se află un politician profund limitat și mereu preocupat de promovarea intereselor sale personale?
Noua Ordonanță de Urgență prin care Legea Educației este iarăși mutilată ar trebui să fie ultimul semnal de alarmă pe care prezentul ni-l trage, din nou, cu mâna lui Victor Ponta.
Acest Guvern nu mai are nimic din ceea ce ar trebui să aibă un Guvern: nici legitimitate, nici autoritate… nici prim-ministru.
Parcă despre asta urma să fie vorba începând cu 2015 – reconstruirea României, premisele de astă dată fiindu-ne mult mai prielnice decât la finele lui 2004-debutul lui 2005, când s-a deschis un orizont diferit de ceea ce experimentaserăm până atunci.
La mulți ani!