Scandalurile recente din Ministerul de Interne, care demonstrează legăturile strânse dintre şefi ai poliţiei şi clanurile interlope, nu sunt nici primele şi, cu siguranţă, nu vor fi nici ultimele. Abia ne-am obişnuit. Rămâne însă o întrebare, poate naivă, dar care nu poate fi ocolită: cum s-au apropiat totuşi atât de mult cele două lumi, care, în esenţă, trebuie să fie atât de diferite?
Un răspuns la îndemână ar suna sec: banii. Se ştie că banii reprezintă liantul care, teoretic, poate lega două lumi diametral opuse. În cazul poliţiştilor care fac afaceri, petrec, mănâncă sau dorm în casele interlopilor, explicaţiile nu pot fi atât de simple. Iată câteva argumente.
Lumea interlopă din România este, de regulă, asociată cu luptele de stradă şi cu infracţionalitatea cea mai murdară: trafic de droguri sau de persoane, şantaj, răpiri, taxe de protecţie etc. Să luăm ca exemplu doar cazul Piatra Neamţ. După cum a scris România Liberă în ziarul de ieri, oamenii lui Mararu sunt acuzaţi că în 2008 ar fi vrut să fure pur şi simplu un hotel, punându-le sabia la gât proprietarilor şi cerându-le să semneze actele de cedare a imobilului. Deci iată dovada că nu vorbim aici de oameni de afaceri rafinaţi, evazionişti inteligenţi, „gulere albe”, ci de personaje violente care îşi rezolvă problemele cu sabia în mână. Cu toate acestea, pentru domnul Şoric, şeful Poliţiei Neamţ, membrii clanului Mararu sunt onorabili şi merită protejaţi de acuzaţiile ziariştilor care, culmea, le-ar fi făcut o nedreptate. („De ce le spuneţi «interlopi»? Pentru că dau bani cu camătă?”) Nedumerirea lui Şoric în acest subiect nu este nici pe departe un caz singular.
Poate vă mai amintiţi că anul trecut şeful Poliţiei din Slobozia, Iosif Chirică, a fost filmat în stare de ebrietate, dormind în casa unui interlop local. Şi de data aceasta noi am fost scandalizaţi, s-au scris sute de articole, în timp ce protagonistul înregistrării a părut de-a dreptul uimit de interesul „exagerat” pe care l-a stârnit. Evident că există multe detalii în aceste speţe pe care nu le cunoaştem. Poate că au fost situaţii când interlopii respectivi le-au fost chiar de ajutor poliţiştilor, le-au furnizat informaţii pentru anumite anchete sau pur şi simplu există afinităţi de natură umană, normale între oameni obişnuiţi. Nu ştim asta. Ce ştim însă sigur este faptul că un poliţist nu are dreptul să se comporte ca un om obişnuit. Ar fi trebuit să înţeleagă lucrul acesta înainte chiar de a-şi alege cariera. Nici nu mai contează în acest context dacă poliţiştii despre care vorbim primesc sau nu bani de la lumea interlopă. Mai important este faptul că dau senzaţia că nici măcar nu realizează că simpla lor asociere cu această lume nu poate fi înţeleasă. Câţi dintre noi, oamenii obişnuiţi, avem printre prieteni sau cunoştinţe membri ai lumii interlope? Câţi dintre noi am alege să trăim în acelaşi cartier (nu pe aceeaşi stradă, nu în aceeaşi casă, ca poliţistul Şoric) cu astfel de oameni?
Dacă ar fi vorba numai despre o relaţie pe bani – cum suntem toţi tentaţi să credem -, oamenii legii (ce ironie să fie numiţi aşa) şi-ar fi dat pur şi simplu demisia în momentul în care au fost prinşi asupra faptului. Nu s-a întâmplat aşa, ei se comportă de parcă ar fi convinşi că sunt victimele unor nedreptăţi. Ceva de genul „da’ ce-am făcut aşa de grav?”.
În aceste condiţii, putem suspecta că întreg sistemul în care activează aceste personaje este de vină pentru „neînţelegere”. Că nu este vorba de cazuri izolate, cum încearcă mulţi să spună, ci că, de fapt, în Poliţia Română cumetria cu oamenii care-şi tranşează conflictele cu sabia la gâtul rivalilor nu este în realitate văzută ca o grozăvie. Aşa cum o vedem noi. Dacă aşa stau lucrurile, atunci nici o schimbare de la vârful Ministerului de Interne nu va îmbunătăţi lucrurile. Vom fi şi pe viitor două lumi diferite, cu opinii diferite.
