Plecarea cabinetului Boc de la Palatul Victoria nu trebuie să fie nici un act de imagine al PDL, nici un act de răzbunare al Opoziţiei. Înlocuirea lui Emil Boc trebuie să pornească de la priorităţile ţării.
Prima prioritate a României în acest moment este soarta acordului cu Fondul Monetar Internaţional. Jeffrey Franks a anunţat că boardul FMI aşteaptă noul pachet de măsuri, după eşecul Guvernului la Curtea Constituţională. Chiar şi criticii cei mai înverşuraţi ai cabinetului PDL sunt de acord că acum România nu are altă soluţie financiară decât apelul la FMI. E de presupus că în ultimă instanţă, unele angajamente ar mai putea fi ajustate, dar nimic mai mult. Care sunt motivele pentru care nu există alternativă la FMI se poate discuta îndelung, dar inutil.
A doua prioritate a României este, cum le place politicienilor să spună, relansarea economică. Autorităţile ar trebui să convingă băncile să împrumute companiile, să slăbească strânsoarea impozitelor şi taxelor pentru producători, să încurajeze angajările prin scăderea costurilor locurilor de muncă. În paralel, o a treia prioritate este reaşezarea din temelii a sistemului public, de la achiziţiile publice, la numărul de angajaţi din instituţii de importanţă similară şi la o ierarhizare financiară justă a profesiilor la stat.
Indiferent însă care sunt „detaliile” acestor priorităţi, cea mai urgentă nevoie a României este aceea de a avea direcţie şi a ieşi din confuzie. Emil Boc n-are habar de direcţie, în Guvern confuzia e la ea acasă. Dar cât de temeinice sunt atacurile Opoziţiei la „politicile” lui Emil Boc?
Liderul PSD Victor Ponta a anunţat că partidul său va depune o nouă moţiune de cenzură. În viziunea PSD, prezenţa lui Emil Boc la Palatul Victoria după eşecul de la Curtea Constituţională şi majorarea cu circa 5% a TVA este inacceptabilă. Şi PNL vrea ca Emil Boc să plece aşa că a anunţat oficial că va susţine orice moţiune. În paralel, în Parlament s-au dus lupte de gherilă pentru blocarea legilor de austeritate, întoarse în Legislativ după deciziile parţial negative ale CCR.
Dar la ce bun? PSD n-are majoritate pentru o nouă moţiune de cenzură. Nu a avut 236 de voturi nici când în joc era soarta pensionarilor celor mai săraci. Ce şanse are acum un astfel de demers când PDL şi UNPR s-au repliat pedepsindu-i pe indisciplinaţi? Că şanse nu prea sunt arată şi faptul că Victor Ponta şi-a luat măsuri de precauţie. PSD nu va depune „moţiune de cenzură populară” decât atunci când va fi sigur de reuşită, adică nu va avea pe lista iniţiatorilor numărul de semnături strict necesar pentru depunere, ci nu mai puţin de 236, adică exact numărul necesar de voturi pentru căderea Guvernului. Cu alte cuvinte, un nou mesaj: „Noi am încercat, dar n-avem majoritate (PSD + PNL = 212 voturi). Din cauza majorităţii guvernamentale, vă chinuiţi cu Emil Boc!” Dar asta ştie deja toată lumea. N-ar fi cazul ca Victor Ponta să spună şi altceva? Pentru lacrimi şi revoltă neputincioasă, ne putem uita la televizor.
Cât despre PNL, există momente în care până şi Emil Boc ar putea lua lecţii de haos de la foştii parteneri din Alianţa DA. Purtătorul de cuvânt al partidului, deputatul Mihai Voicu a anunţat ieri că PNL cere Guvernului să retragă cu totul din Parlament legea tăierii salariilor şi pensiilor, chiar dacă Curtea Constituţională s-a pronunţat numai împotriva tăierii pensiilor. „Guvernul Boc este complet decredibilizat şi ar trebui să retragă întregul text legislativ din dezbaterea parlamentară şi să vină cu măsuri economice adevărate”, a declarat Mihai Voicu contestând şi majorarea TVA. Câteva ore mai târziu, Ludovic Orban a anunţat, revenit cu picioarele pe pământ, că liberalii nu vor încerca să pună beţe în roate Guvernului la reîntoarcerea în Parlament a legilor de austeritate. „Ţinând cont de constrângerile externe, am acceptat o procedură sumară şi rapidă. Nu este mare lucru de făcut decât să se elimine textul referitor la reducerea pensiilor şi anularea lit.c din lege. Practic, din punctul de vedere al tehnicii legislative, modificările sunt simple”, a explicat el.
De partea cealaltă, liderii PDL se străduiesc cu din ce în ce mai puţin succes să-şi ţină fruntea sus. Cezar Preda, fronda oficială a partidului, s-a lăudat ieri că PDL ar avea şi alte variante de miniştri decât cei care defilează acum falimentar la Palatul Victoria. El s-a arătat ofensat de calificativul de „partid de proşti” cu care PDL ar fi gratificat în anumite medii. Dar dacă PDL are deja alternativă la catastrofa numită cabinetul Boc şi nu o aplică, ce fel de partid este? Inconştient?
Din păcate, situaţia a devenit mult prea gravă pentru ca partidele politice să-şi permită luxul de a fi consecvente în materie de populism, ranchiună şi replici flamboiante.
Nici Traian Băsescu nu-şi mai poate permite să fie şef de partid. Potrivit Constituţiei, Preşedintele României „exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”. Înainte ca Opoziţia să-şi adune numărul de semnături pentru o nouă moţiune de cenzură, înainte ca liderii PDL să se sfâşie între ei, în lipsa unei supape care ar fi putut fi alegerile interne în primăvară, înainte ca Guvernul Boc să încurce şi mai tare iţele economiei, Preşedintele trebuie să facă pace de dragul României şi să spună ce urmează.
Nimeni n-o să creadă însă ce spune Traian Băsescu dacă mesajul său nu va veni după consultări cu Opoziţia. Victor Ponta a refuzat să discute cu Emil Boc. Şi are dreptate. Emil Boc nu poate face parte din următoarea ecuaţie politică. Dar nici PSD, nici PNL nu pot refuza o întâlnire cu preşedintele Băsescu, dacă aceasta este propusă în termeni oficiali. Nu e vorba de plecarea PDL de la guvernare, dar o înţelegere minimală asupra priorităţilor enumerate mai sus, măcar pentru primul punct, este vitală.
Preşedintele Băsescu nu a avut nimic de spus după anunţul major al creşterii TVA. Traian Băsescu nu a avut nimic de spus nici după întâlnirile de la Snagov cu oamenii săi din PDL. Un mesaj al Preşedinţiei nu mai poate fi însă amânat. El se poate face auzit de la Palatul Cotroceni, dar ai fi un gest de înţelepciune dacă Preşedintele ar veni să vorbească în Parlament. Ar fi un prim semnal că rănile urâte ale campaniei electorale încep să se vindece. Ar fi un prim semnal că guvernământul din România a început să gândească legitim, în interesul ţării.
