S-au întors mereu. Sub alte nume, sub alte culori. Pentru a se proteja pe ei și pe mentorii lor, pentru a se îmbogăți ei și prietenii lor. Pentru a-și construi propria lor lume, deasupra oamenilor obișnuiți și, de multe ori, împotriva lor.
Revolta străzii a fost un bun pretext pentru Liviu Dragnea să-l înlăture pe Victor Ponta, să-și consolideze puterea în PSD și să-și pună favoritul în fruntea Guvernului. Nu va fi o schimbare în adevăratul sens al cuvântului, ci doar o rotire a cadrelor după o tradiție mai veche a înaintașilor PSD. O soluție prin care noul lider social-democrat crede că poate să-i scoată din priză pe indignații care protestează, ca și cum ar fi vorba despre ființe neînzestrate cu gândire. O soluție prin care își imaginează că-i poate manipula pe cei care au strigat în fața Guvernului: „Corupția ucide“, „Asasinii, asasinii“, „Ultima soluție – încă o revoluție“.
Politica românească se învârte în cerc închis de un sfert de secol. Păpușarii spectacolului nu înțeleg că între timp s-a schimbat ceva substanțial, că informațiile nu mai pot fi controlate, că generațiile se schimbă lent, dar fundamental, că legile morale pe care le revendică tinerii, nu doar în România, nu mai pot fi amânate sine die, că dacă ei nu se pot schimba, în cele din urmă vor fi măturați de valul care va veni.
Pe moment, partidele compromise care s-au bucurat, pe rând, de obișnuitele șpăgi când se aflau la putere vor continua să facă același joc. Dar strada nu-i mai vrea. Îi consideră pe toți niște criminali cărora le-a păsat doar de propria bunăstare, fiindcă la ei nu ajung niciodată salvările atât de târziu cum au ajuns la Colectiv. Copiii lor nu merg în cluburi precare, ca ai noștri, chiar dacă muzica lor nu e deloc mai bună decât a noastră. Când se îmbolnăvesc sau au accidente, ei își închiriază avioane și plătesc tratamente la cele mai bune spitale din lume, nu mor pe capete fiindcă orgoliul nostru național nu-l lasă pe ministrul Sănătății să ceară ajutor în capitalele vestice. Orgoliul sau poate nepăsarea, fiindcă ministrul Nicolae Bănicioiu, la fel ca Raed Arafat, s-a preocupat mai mult de aparițiile televizate decât de victimele dramei de la Colectiv.
Pe ei îi interesează imaginea, nu oamenii. Vor să se salveze pe ei, nu pe ceilalți. Sunt îngrijorați ca nu cumva asistenta Naca să mai povestească despre cum tinerii arși se agățau de ea în seara fatidică, implorând să fie luați și ei cu salvarea. Vor să nu mai apară și alte asistente sau doctori care să spună că spitalele cele mai bune din Capitală nu fac față, nu au ce le trebuie, sau de ce noua clinică de arși de la Spitalul Floreasca, în care au investit peste 8 milioane de euro, nu e folosită. Să nu iasă la suprafață că e ceva putred acolo, că tinerii au murit și continuă să moară cu zile, că serviciul lui Arafat nu funcționează, că în mijlocul Bucureștiului mașinile SMURD au ajuns la 20 de minute după ce au fost apelate.
Drama de la Colectiv este o „lebădă neagră“ (după definiția lui Nassim Taleb), adică un eveniment rar, neașteptat, cu un impact deosebit, care va avea efecte dincolo de căderea Guvernului Ponta. Emoția, revolta, tristețea, mânia și disprețul față de politicienii-caviar s-ar putea transforma într-un cocteil care să aducă la alegerile de anul viitor nu doar oameni noi în partidele vechi, ci și formațiuni diferite, care să nu se fi înfruptat din leșul tranziției.
