PDL nu are decât două variante pentru a putea spera la un rezultat bun în alegerile de anul viitor: să fure voturi sau să câştige voturi.
De furat o poate face prin pomeni electorale şi autobuze cu alegători plătiţi, cum au mai făcut-o şi ei, şi adversarii lor în trecut. Dacă vor însă să câştige voturi, nu mai au decât o singură carte de jucat: să aducă şi mai multe dovezi că luptă împotriva structurilor mafiote care au parazitat România zeci de ani la rând, fără ca nici un alt partid să îndrăznească să le deranjeze câtuşi de puţin.
Este singurul atu care le-a mai rămas după ce au picat jenant testul competenţei administrative şi economice. Nu este puţin însă. Într-o ţară care aşteaptă cu nesaţ dovezi palpabile de justiţie autentică, a dovedi că poţi stopa, măcar şi parţial, furtul resurselor publice cântăreşte enorm şi poate compensa în bună măsură incapacitatea de a creşte veniturile în acord cu potenţialul economic.
Toate frământările care au loc astăzi în principalul partid de guvernământ, discuţiile şi chiar declaraţiile publice despre posibilitatea scindării sale şi a formării unei noi construcţii politice pleacă de la prăpastia care se cască între cele două opţiuni ce stau în faţa liderilor PDL.
Cum poate un partid să predice un discurs justiţiar convingător, dar în acelaşi timp să tolereze şi chiar să se hrănească din corupţia multora dintre liderii săi? Cum poate un partid să pretindă că militează pentru promovarea unui nou tip de politician, iar în realitate să lase toate pârghiile de conducere în mâinile unor lideri care nu ştiu altceva decât practicile capitalismului roşu? Cum poate un partid să pretindă că este modern, european, dar să mizeze, pentru a se menţine la putere, în primul rând pe voturile pe care poate să le adune în schimbul sacoşelor cu ulei şi făină şi al plicurilor cu bani?
Marea performanţă a Partidului Democrat Liberal în anii ce au urmat victoriei lui Traian Băsescu este că a devenit principala forţă politică a României fără să dea răspunsuri explicite la întrebările de mai sus. În timp ce toate celelalte partide au eşuat lamentabil în tentativa de a invoca circumstanţe atenuante care să le justifice falimentul moral, PDL a făcut slalom printre contradicţiile jenante, oferindu-ne numai adevăruri sugerate: toate partidele trăiesc în ipocrizie; nu poţi schimba lucrurile peste noapte; într-o ţară în care marea majoritate supravieţuieşte practicând corupţia, nu poţi câştiga decât jucând în aceeaşi horă; nu poţi guverna fără să dai ceva la schimb structurilor de putere; predarea ştafetei către noua generaţie de politicieni trebuie făcută cu grijă, deoarece tinerii nu au experienţă şi nici nu trebuie să îi supărăm pe veterani; nu putem să nu cumpărăm voturi. Şi mai ales: „noi suntem răul mai mic”. Spaima şi dezgustul faţă de răul cel mare i-au făcut pe mulţi să uite să mai întrebe de ce nu poate fi PDL mai mult decât un rău mic.
Primii care ar fi trebuit să-şi pună întrebarea aceasta şi, evident, să şi răspundă la ea sunt chiar democrat-liberalii. Nu au făcut-o însă. Priorităţile, dar mai ales beneficiile guvernării au amânat toate întrebările incomode. Spre ghinionul lor, perspectiva înfricoşătoare a pierderii puterii le-a repus dramatic pe tapet. Ce fel de partid vrea să fie PDL? O clonă decolorată a PSD sau o formaţiune progresistă, care nu se limitează la a trece în statut criterii de integritate pentru membrii săi, ci le şi aplică?
În clipa de faţă, PDL refuză pur şi simplu să răspundă la aceste întrebări. Este încă în faza de negare: „Nu avem o problemă, nu vom pierde alegerile. Până în 2012, cu puţin ajutor de la Dumnezeul creşterii economice, românii îşi vor da seama că ne-am sacrificat pentru ei şi ne vor vota din nou. Iar celor orbi, care nu văd cât bine am făcut ţărişoarei ăsteia, le dăm noi alte motive să ne ştampileze”. Rezultatul: mai toţi împing spre aceeaşi formulă ca şi până acum. „Preşedintele, plus feţele de vitrină, Macovei, Preda, Voinescu, dau tare cu corupţia celorlalţi, DNA mai bagă la zdup vreo zece-douăzeci, iar noi ăştialalţi, «greii», în spate, la butoane. Cu investiţii direcţionate către primarii partidului, ca să ia ochii celor mai naivi cu un podeţ şi trei kilometri de asfalt, dar mai ales cu contracte publice sifonate către firmele prietene care să verse comisionul la şef (taxă de management) şi la partid, de unde vor lua drumul pungilor portocalii încărcate cu de-ale gurii pentru toţi nehaliţii patriei. Şi neapărat nici unul dintre ai noştri să nu ajungă la zdup. Ţinem de ei în Parlament cu dinţii!”
Partea a doua a planului poate va ţine, deşi resursele aflate la dispoziţia Guvernului au fost subţiate de criză şi nu se compară cu ce a avut pe mână Tăriceanu. Însă, şi dacă PDL va lua tot 5% în plus, cât a obţinut PNL în 2008 cu ajutorul pomenilor electorale, faţă de scorul anticipat, nu îi va fi de mare folos. 5% în plus peste cele 20% despre care vorbeşte Videanu înseamnă un mediocru 25%, insuficient pentru a bate alianţa PSD-PNL. materialul se continuă în pagina 2
Singura şansă pentru PDL rămâne aceea de a strânge capital electoral de pe urma ofensivei procurorilor împotriva structurilor mafiote. Există o singură problemă. Partidul îşi sabotează propria agendă. În timp ce Boc declară că partidul său trebuie felicitat pentru acţiuni precum cea de prindere a vameşilor corupţi, parlamentarii săi îi protejează pe Ridzi şi Păsat. Mai grav decât atât, nu dă nici un semn că ar fi dispus să îşi asume partea sa de corupţie.
De îndată ce au apărut informaţii că o parte din banii colectaţi de vameşi au ajuns la PDL, partidul a sărit ca ars să declare că nici vorbă de aşa ceva. Cum va reuşi PDL să convingă că este sincer în atitudinea faţă de corupţie dacă nu îşi va lăsa din braţe propriii corupţi? Cine este atât de naiv să-şi imagineze că banii strânşi la graniţă nu ajungeau şi la politicieni de vârf? Şi dacă au ajuns la cei din PSD şi PNL, cine este naiv să creadă că nu s-a întâmplat, măcar pentru o perioadă de timp, şi în cazul PDL?
„Greii” partidului şi infanteriştii lor ştim ce vor face. Ceea ce ştiu. Vor încerca să maximizeze electoral avantajele guvernării. Întrebarea este ce vor face oamenii integri din PDL. Vor accepta, ca şi până acum, rolul decorativ repartizat de cei preocupaţi doar să-şi umple cât mai mult buzunarele şi să nu ajungă niciodată în faţa unui complet de judecată?
În faţa lor nu stau decât două opţiuni. Fie reuşesc să se coaguleze într-o grupare semnificativă în interiorul partidului şi să îşi determine colegii să facă un pas spre viitor, chiar cu riscul excluderii unora dintre liderii actuali, fie pun bazele unui nou partid.
La alegerile din 2008, 11 milioane de români nu au votat. Poate jumătate nu vor vota niciodată, indiferent cine ar candida. Jumătate din ei, însă, sigur nu au făcut-o din cauza dezamăgirii. 5 milioane de români care încă aşteaptă un nou tip de politician reprezintă o cifră care nu ar trebui să lase indiferent pe nici unul dintre cei cărora le pasă încotro se îndreaptă România. Într-o epocă în care comunicarea nu mai reprezintă monopolul televiziunilor, un nucleu de oameni integri nu va avea nici o problemă să găsească mijloace de a se adresa celor ca ei, de a-i convinge că merită să investească speranţă. Singurul obstacol pe care trebuie cu adevărat să-l depăşească este doar teama lor de eşec.
