România va ieşi mai greu din criza economică decât alte ţări. Societatea este atât de prost aşezată încât reformele autentice se află încă la ani distanţă. Dar criza ne oferă radiografia exactă a minciunilor care ne bântuie viaţa. Fără ele, am trăi mai bine. Garantat.
Traian Băsescu a spus că guvernul Boc trebuie să-şi asume răspunderea asupra legii salarizării unice. Ar fi a doua oară într-un an, cu acelaşi premier. Guvernul Boc a anunţat de asemenea că îi va asuma răspunderea asupra legii educaţiei pentru că dacă textul va fi supus votului în Parlament, reforma Funeriu nu are nici o şansă să treacă. Cu alte cuvinte, autorităţile admit că ceea ce propun este respins nu numai de societate, care creditează PDL cu sub 15% încredere, ci şi de Parlament, dar insistă. Imaginaţi-vă însă ce se va întâmpla cu aceste legi, nedorite de nimeni, când PDL nu va mai fi la guvernare. Vor fi cu siguranţă schimbate. Nu se va pune deci piatră pe piatră la temelia statului. Deci, de ce e mai bună politica de forţă decât negocierea? Nu e, „scopul scuză mijloacele” e o minciună.
PDL ar vrea ca parlamentarii coaliţiei să nu voteze deloc la moţiunea de cenzură preconizată săptămâna viitoare. Se tem că mulţi vor sări în tabăra opoziţiei. Încalcă cu alte cuvinte, articolul 69 din Constituţie care spune că „orice mandat imperativ este nul”, adică orice parlamentar are dreptul să decidă ce e mai bine pentru alegătorii săi, chiar împotriva liniei de partid. Articolul cu pricina a fost folosit însă masiv la alcătuirea grupului independenţilor, absolut necesar existenţei actualului cabinet. Deci când e bun traseismul politic? Niciodată, măsluieşte votul dat la alegeri de cetăţeni. Doar că fără independenţi guvernul Boc ar fi căzut demult.
Preşedintele Băsescu a spus că oamenii de la Finanţe nu au dreptul să protesteze pentru că liderii lor de sindicat şi foştii titulari ai ministerului au hotărât împreună ca stimulentele să nu fie incluse în salariu. Cu alte cuvinte, funcţionarii care s-au trezit acum cu 150 de euro salariu sunt complici ai sistemului clientelar care macină din preistorie ministerul de Finanţe şi sunt de blamat pentru că se opun eficienţei. Aşa să fie?
Orice manager cu picioarele pe pământ ştie că o organizaţie care vrea să devină de succes, că e instituţie, că e companie, că e ONG, se bazează pe confruntarea cu faptele brute şi pe dezbatere aprinsă inclusiv cu cei de la bază; după cum ştie că, după cifre, dezbatere şi certuri, decizia finală îi revine lui, managerului, în cazul de faţă ministrului, şi nu celui de la talpa ţării. Spune deci preşedintele că ministerul de Finanţe n-a avut cap în mandatele Pogea şi Vlădescu? Spune că premierul Boc a dormit în front şi că nu a avut nici un consilier competent care să-l trezească? Nu, nu spune asta. Spune altceva. Spune că la Ministerul de Finanţe toţi sunt vinovaţi. Toţi suntem vinovaţi de situaţia în care se află ţara, a mai spus-o Traian Băsescu de la microfonul RRA şi în vară. Toţi suntem vinovaţi am mai auzit şi de la cripto-comuniştii care au ţinut România ani de zile în cămaşă de forţă după 1989. Necazul e, stimaţi tovarăşi că vinovăţia colectivă este contrariul responsabilităţii. Da, toţi suntem responsabili pentru familia noastră, pentru prietenii noştri, pentru colegii şi subordonaţii noştrii, dar fiecare după rangul său şi după extinderea reţeţei sociale în care se mişcă. Nu poate fi comparată autoritatea şi mijloacele pe care le are la îndemână un ministru cu cele ale unei funcţionare care, ce să spun, prin măreţele stimulente câştiga 800 de euro pe lună, şi precis s-ar fi mulţumit cu 650 dacă ar fi fost toţi pe cartea de muncă. În plus, ce arată faptul că ministerul care coordonează de doi ani bugete de austeritate, reforme structurale în materie de salarii şi pensii, nu a început curăţenia cu el însuşi, cu ministerul de Finanţe? Minciună şi ipocrizie cumva?
PSD şi PNL au depus ieri moţiunea de cenzură care ar trebui să ducă la căderea Guvernului Boc. Multă lume aşteaptă momentul ca pe ziua Judecăţii de Apoi, dar e bine să ştim încă de pe acum, că şi în eventualitatea că planul opoziţiei merge şnur, situaţia în România nu se va îmbunăţăţi peste noapte.
PSD a ţinut la sfârşitul săptămânii trecute un congres care a aprobat, nota bene, democratizarea partidului: preşedintele şi candidatul la preşedinţie vor fi desemnaţi de toţi membrii PSD, nu numai de conducere. Păcat însă că această zonă constructivă şi câteva propuneri majore din preconizatul program de guvernare s-au asociat cu articialitatea unor sloganuri precum „din prima zi vom reaşeza salariile la nivelul de dinainte de tăiere” şi cu un promo agresiv în favoarea fostului Guvern Năstase. Dată fiind „performanţa” guvernului Boc, sigur că orice comparaţie e la îndemână, dar mai suntem câţiva în ţară care ne amintim că în 2004, România era cât pe-aici să se reîntoarcă la criteriile politice în discuţiile cu Uniunea Europeană, adică la A, B, C, din cauza problemelor de corupţie, de ne-reformă a justiţiei, din cauza problemei copiilor orfani. În 2005 rămăseseră probleme mari în materie de concurenţă, mediu, agricultură, iar Alianţa DA a făcut tot ce a putut ca să recupeze măcar în parte întârzierile. Că la Justiţie problemele nu s-au finalizat nici acum şi că am avut în vara lui 2010 un raport cutremurător al Bruxelles-ului în materie de achiziţii publice, e de asemenea adevărat, dar să nu spună PSD că am intrat în Uniunea Europeană datorită lui. Să păstrăm decenţa. Oamenii s-au săturat de lăudăroşenii şi minciuni.
La PNL, guvernul din umbră prezentat de Crin Antonescu, deşi destul de respectabil, n-a fost urmarea unei dezbateri interne profunde şi nu a antrenat prin competiţie minţile active/luminate ale partidului. În plus, metaforele acide ale liderului de necontestat nu mai sunt demult de ajuns pentru simpatizanţii presaţi de probleme economice concrete şi imediate. Dacă ar fi realişti, liberalii s-ar aşeza organizat în banca opoziţiei pentru următorii cinci ani şi s-ar face vehicul pentru jalbele românilor. Oamenii s-au săturat de vorbe, au nevoie de sprijin în relaţia cu autorităţile.
Românii încep să înţeleagă că statul nu este ceva intangibil căruia trebuie să i se supună cu orice preţ, ci că dacă statul intră în pană este pentru că nu a fost dus la timp în service, adică la judecător, la prefect, la parlamentarul advers, la protecţia consumatorului, la CEDO, etc. Nu minciunile, ipocrizia politicienilor, nu comoditatea alegătorilor de a accepta populismul şi mita electorală ne vor scoate din balamucul în care trăim azi, ci vom ieşi singuri când vom hotărî că e cazul. Deocamdată, în mijlocul minciunii, statul urlă la noi, iar noi urlăm la stat.
