Alegerile prezidențiale trebuie să atingă două obiective. Primul, instalarea unui președinte care să garanteze respectarea statului de drept și consolidarea democrației, reprezintă o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru ca România să evolueze. Având în vedere că, spre deosebire de Traian Băsescu, viitorul președinte va fi mult mai vulnerabil în fața unor posibile încercări de demitere orchestrate în Parlament, mai este nevoie de ceva: de distrugerea PSD-ului, așa cum arată el acum.
Un președinte care nu doar că nu îl va grația pe Voiculescu, care nu doar că nu va încerca să numească nulități obediente în fruntea Justiției, a serviciilor de informații, a tuturor instituțiilor vitale, ci va continua să le apere de ingerințele politice, va continua să încurajeze lupta anticorupție și va continua să preseze pentru modernizarea statului și pentru eliberarea economiei de sub dominația firmelor clientelare va deveni instantaneu țintă pentru un PSD isterizat că plecarea lui Traian Băsescu nu le aduce înapoi imunitatea pierdută.
Urmarea previzibilă: luni și poate ani de instabilitate politică extremă, în care gherila antijustițiară a unui partid dominat de voința baronilor penali va lua cu asalt, din nou, președinția și toate instituțiile care le amenință libertatea și prosperitatea bazată pe furt și corupție. Pentru că, să nu își facă nimeni iluzii, tăcerea instalată de vreo câteva săptămâni încoace pe toate subiectele sensibile legate de justiție și integritate face parte dintr-o decizie tactică a PSD de a nu lovi în șansele lui Victor Ponta de a fi ales. De îndată ce campania prezidențială se va fi încheiat, ele vor fi repuse cu furie pe agenda parlamentară și publică, indiferent cine va ajunge la Cotroceni.
Indiferent cine va ajunge președinte, nu există decât o singură soluție pentru ca momentul de vulnerabilitate al statului ce va apărea, inevitabil, o dată cu plecarea lui Traian Băsescu să nu fie exploatatt de PSD pentru a-și impune politica antijustițiară: garnitura de lideri penali ai acestui partid să fie scoasă pe tușă rapid, prin toate mijloacele legale disponibile, astfel încât să nu mai poată influența în nici un fel procesul decizional.
Ar fi doar primul pas într-un proces de amploare ce ar trebui să anihileze rolul nefast pe care acest partid, cel mai retrograd din țară, l-a jucat în ultimii 25 de ani, sub diversele nume pe care le-a purtat. Un proces îndelung amânat, al cărui rezultat ar urma să fie reformarea sa din temelii sau, dacă încercarea eșuează, dispariția sa de pe scena politică.
Milioanele de voturi pe care PSD le-a luat la fiecare rundă de alegeri nu sunt nici un accident și nici rezultatul exclusiv al fraudelor electorale. Chiar și în cele mai proaste momente ale sale, urmașul Partidului Comunist Român a rămas a doua forță politică a țării, la mică distanță de cei ce îl detronaseră pentru scurt timp. Explicația este bine știută: nivelul ridicat de sărăcie și educația precară ale unui segment important al societății, extrem de vulnerabil la demagogie și populism, incapabil să înțeleagă efectele corupției celor pe care îi votează asupra vieții lor.
Această combinație letală de credulitate, așteptări minimale de la politicieni și toleranță față de hoție prezentă în milioane de cetățeni a garantat succesul unui partid care nu a oferit nici competență în administrarea statului și a economiei, nici onestitate. Iar acest succes este garantat și pe viitor, având în vedere că românii care sunt prizonierii unui partid ticălos nu au nici o șansă să devină nici mai bogați, nici mai educați, astfel încât să simtă nevoia de a cere altceva de la cei cărora le dau votul.
Concluzia: PSD nu va pierde poziția dominantă pe scena politică pe cale naturală, ca urmare a faptului că alegătorii săi vor avea, într-un târziu, revelația faptului că trăiesc prost în continuare din cauza celor pe care îi votează. Singurul mod în care rolul său nefast asupra societății poate fi măcar diminuat este prin dinamitarea sa din interior.
O astfel de acțiune va trebui să vizeze, în principal, două direcții: politicile promovate de PSD și corupția. Prima direcție presupune stoparea tuturor inițiativelor care țin economia privată legată de un stat incompetent și cheltuitor, de la un regim fiscal rigid, care nu stimulează investițiile, până la absența unei strategii de modernizare și eficientizare a instituțiilor publice. Mai presupune și accelerarea absorbției fondurilor europene și realizarea acelor proiecte prioritare în domeniile esențiale, precum transporturile, energia, sănătatea și educația.
A doua direcție presupune ca PSD să oprească imediat orice demers îndreptat împotriva luptei anticorupție sau care amenință independența justiției și a tuturor instituțiilor cu atribuții în apărarea legii. De asemenea, încetarea oricăror proiecte comune cu entități media sau organizații guvernamentale ce au ca scop intimidarea oamenilor legii și apărarea unor infractori.
Nu în ultimul rând, este necesar ca PSD să înceapă să dezavueze public toate practicile corupte legate de promovarea în funcții și să înființeze o comisie internă de integritate, care să investigheze acuzațiile aduse membrilor săi. Nu ar fi o noutate, a făcut-o și Mircea Geoană, în 2005, dar a fost desființată după primul caz mai serios luat în discuție.
Da, astăzi, chiar și schimbări minimale de atitudine a PSD-ului, cum sunt cele prezentate mai sus, par o fantezie. Sună de domeniul SF să existe o comisie de integritate în PSD ca să analizeze acuzațiile aduse lui Dan Șova pentru modul în care a gestionat privatizarea CFR Marfă. Sau să îl cheme la audieri pe Constantin Niță pentru a afla motivele pentru care oferă protecție unor directori (numiți inițial de Videanu) care au refuzat să negocieze cu intermediarii Gazprom prețuri mai bune. Sau să ceară explicații oricărui ministru acuzat că și-a angajat rudele ori a semnat contracte dubioase.
Exact pentru că astfel de scenarii par acum iluzorii, singura șansă pentru ca PSD să ajungă să facă gesturi minimale de intrare în normalitate, cum a fost înființarea comisiei de integritate încercate de PDL, la presiunea Monicăi Macovei, pentru impunerea unor standarde morale membrilor de partid, este să treacă printr-o epurare la sânge. Toți cei condamnați și trimiși în judecată să fie dați afară din partid, toți cei urmăriți penal să fie suspendați, iar cei asupra cărora planează suspiciuni să își piardă funcțiile și să rămână simpli membri!
Este evident pe ce se bazează scepticismul celor care cred că o revoluție în PSD nu este posibilă. Pe o întrebare de bun-simț. De ce ar încerca cineva să distrugă o cooperativă politico-mafiotă, în care voturile obținute prin minciuni și manipulare sunt folosite pentru a extrage bani, în condițiile în care, iată, PSD-ul stă foarte bine în sondaje și are șanse mari să se înșurubeze la putere pentru următorii zece ani, dacă înșfacă și președinția?
Răspunsul, însă, este tot unul de bun-simț: pentru că dacă PSD-ul rămâne așa cum este acum, indiferent cine câștigă președinția, va avea drept de veto asupra modernizării țării. Ori, o Românie blocată în stadiul actual, cu un stat prost administrat, cu o economie mediocră și înecată în corupție, se îndreaptă spre autodistrugere. Toate dezechilibrele economice care acum sunt ținute sub capac pentru a trece alegerile prezidențiale vor răbufni cu furie anul viitor și, o dată cu ele, avalanșele de nemulțumiri sociale vor mătura tot ce le stă în cale. Nu cred că mesajul dat săptămâna trecută de Victoria Nuland este întâmplător și nici referirile fără echivoc la Victor Ponta nu sunt doar coincidențe. Se apropie un moment decisiv!
Singura cale de a trece cu bine de momentul de instabilitate generat de schimbarea de putere și de problemele economice este de a avea un nou tandem președinte-premier care să dea încredere cetățenilor că mai avem o șansă de redresare, că toate bolile cronice, acumulate de 25 de ani încoace, au totuși o cură. Ori, având în vedere că Executivul este, încă, în mâna PSD, singura șansă pentru ca o astfel de promisiune să poată fi crezută este ca PSD-ul actual să dispară.
Oricât ar părea de greu de realizat reformarea din temelii a PSD sau atomizarea lui, graba cu care UNPR racolează parlamentari este un semn că, nu peste mult timp, actualilor lideri social-democrați li s-ar putea cere să facă o alegere grea: ori renunțați de bunăvoie la puterea pe care o aveți în partid, ori pierdeți guvernarea. Adică, într-un limbaj pe care îl înțeleg perfect, li se va prezenta o ofertă de nerefuzat. Acesta ar putea fi primul pas.
