Noua revoluţie ucraineană a venit parcă din senin. Acum trei luni, pirueta făcută de ex-preşedintele Ianukovici, care a refuzat în ultimul moment semnarea acordului de asociere a Ucrainei la Uniunea Europeană, i-a lăsat cu gurile căscate pe oficialii occidentali.
În ciuda avertismentelor primite pe canale oficiale, inclusiv din România, că preşedintele pro-rus nu va accepta niciodată să îşi orienteze ţara spre Vest, birocraţii europeni au persistat în naivitatea lor şi au fost convinşi că, la Vilnius, Ianukovici va semna.
Lipsa de realism, informaţiile eronate, analizele superficiale şi neînţelegerea jocului Rusiei în regiune, demonstrate de eşecul negocierilor din noiembrie 2013, au consolidat şi mai mult impresia că Europa este cu un pas în urma evenimentelor.
Toate acestea, cuplate cu reorientarea focusului politicii externe americane spre Asia şi cu succesele diplomatice ale Rusiei în dosarele Siria şi Iran, au făcut ca până şi observarea de la distanţă a protestelor de la Kiev, care au urmat trădării lui Ianukovici de la Vilnius, să fie un efort dureros.
Manifestanţii din Piaţa Independenţei păreau condamnaţi să piardă şi această bătălie, ca şi multe altele în ultimii ani, după prăbuşirea visului născut din Revoluţia Portocalie. Foarte puţini analişti le-au dat vreo şansă de izbândă şi chiar şi mai puţini au anticipat că Ucraina va da un asemenea vot de blam imperiului condus de la Kremlin.
Cei ce cred şi acum că furia îndreptată împotriva lui Ianukovici şi a aliaţilor săi ruşi, care l-au încurajat deschis să înăbuşe în sânge protestele, se rezumă doar la partea vestică a Ucrainei sunt contrazişi de amploarea mitingurilor pro-Maidan din estul ţării, dar şi de faptul că primarul oraşului şi guvernatorul regiunii Harkov au fugit în Rusia. Dacă în zona lor cetăţenii sunt solidari cu Ianukovici şi pro-ruşi, de ce le-a fost frică?
Ce s-a întâmplat, totuşi? Ce a făcut posibilă victoria protestatarilor în ciuda circumstanţelor nefavorabile –Rusia, din ce în ce mai dornică să compenseze eşecurile pe plan intern prin agresivitate faţă de vecini; Statele Unite, din ce în ce mai angajate în Asia şi din ce în ce mai dezangajate în această parte a lumii; Europa, ca de obicei, ezitantă şi indecisă, blocată de temerile deja cronice ale Germaniei de a nu antagoniza Rusia?
Răspunsurile la aceste întrebări sunt cât se poate de relevante şi pentru noi, iar de ele ar putea depinde şi cum se va tranşa acest an crucial, în care s-ar putea decide dacă România merge înainte, chiar şi poticnit, sau face un brusc, dar ferm, stânga-mprejur.
Motivul esenţial pentru care protestele de la Kiev au avut succes este că o minoritate eclectică a reuşit să se unească pentru un scop comun – dărâmarea regimului Ianukovici, în ciuda a numeroase diferenţe de viziune asupra drumului pe care trebuie să meargă Ucraina după ce scapă de un preşedinte pro-rus, dar şi a metodelor care au trebuit utilizate pentru atinge obiectivul stabilit.
Esenţial pentru reuşită a fost şi faptul că au reuşit să găsească acele metode organizaţionale şi logistice care au ajutat protestul să reziste pe termen lung, fiind alimentat constant cu oameni noi, care au compensat printr-un flux constant de protestatari din toate colţurile ţării, inclusiv din estul pro-rus, oboseala şi deznădejdea inerente.
Al treilea factor decisiv a fost disponibilitatea tuturor protestatarilor de a accepta, în final, că instrumentele de luptă trebuie adaptate permanent reacţiei autorităţilor. Câtă vreme regimul Ianukovici a tolerat protestele paşnice, manifestaţiile au fost paşnice. După atacul brutal al forţelor de ordine din 30 noiembrie, care a dus şi la concedierea şefului poliţiei, demonstranţii au început să răspundă pe măsură.
Trecerea de la mitinguri paşnice, cu flori în mână, la lupte de stradă, cu puşti şi veste antiglonţ, s-a făcut gradual, pe măsură ce poliţia şi-a intensificat loviturile, dar fără ezitare din partea protestatarilor. Dacă, în clipa în care forţele de ordine au început să ia măsuri brutale, aceştia ar fi ezitat şi ar fi ales să rămână fideli principiului nonviolenţei care le-a ghidat acţiunile la început, cei mai mulţi s-ar fi aflat acum în închisoare, în timp ce Ianukovici s-ar fi bucurat şi azi de confortul reşedinţei sale de la marginea Kievului.
Şi contextul internaţional a jucat un rol important în derularea evenimentelor din Ucraina. Da, Europa a jucat prost cartea asocierii Ucrainei la UE. Da, Rusia a repurtat câteva victorii diplomatice. Da, SUA sunt mai interesate acum de Asia decât de Europa. Dar, cu toate acestea, sprijinul occidental pentru protestele de la Kiev a fost maxim. La nivel declarativ, ca suport moral, dar poate nu doar atât.
Chiar dacă acuzaţiile propagandei ruseşti, care susţine că Statele Unite s-ar fi implicat în pregătirea paramilitară şi finanţarea nucleului dur de manifestanţi, sunt pure invenţii, un lucru este cert. Statele Unite nu au renunţat să lupte pentru democratizarea Europei de Est şi a fostelor republici sovietice.
Deşi contracararea ascensiunii Chinei a devenit prioritatea zero a politicii externe americane, asta nu înseamnă că Washingtonul asistă nepăsător la ofensiva lui Putin în vecinătatea Rusiei şi nu oferă sprijin forţelor care i se opun. Nu a trecut, de altfel, decât un an de la celebra declaraţie a fostului secretar de stat Hillary Clinton, prin care a semnalat o „tendinţă de re-sovietizare a regiunii“. Este exclus să nu existe nici o legătură între observaţia lui Clinton, preluată, de altfel, recent, într-o formă doar uşor îndulcită şi de succesorul ei, John Kerry, şi rezultatul protestelor din Kiev.
De ce sunt relevante contextul regional al căderii regimului Ianukovici şi modalitatea prin care protestatarii de la Kiev s-au apărat de abuzurile acestuia? Pentru că şi românii vor avea de dus anul acesta o luptă. Mai mult ca sigur că nu va fi nevoie şi nici nu se va ajunge la violenţa de pe Maidan. Dar, fără fermitatea, tăria de caracter şi capacitatea de a fi uniţi, lăsând deoparte toate barierele care i-ar fi putut despărţi, de care au dat dovadă protestatarii ucraineni, apărătorii statului de drept din România nu vor câştiga partida.
Inevitabilitatea unei confruntări civice derivă din contextul luptei politice interne, dar mai ales din ofensiva justiţiei împotriva politicienilor corupţi şi a oamenilor de afaceri din reţelele lor.
Chiar şi dacă USL nu s-ar rupe, probabilitate care astăzi este aproape egală cu zero, presiunea baronilor PSD asupra conducerii partidului pentru a primi imunitatea mult râvnită în faţa legii a atins cota maximă. Dacă Radu Mazăre, Nicuşor Constantinescu, Marian Oprişan şi toţi cei ca ei nu sunt salvaţi din mâinile procurorilor şi judecătorilor, nu doar că nu vor dori să sprijine partidul pentru a obţine voturile necesare victoriilor în alegeri, ca gest de răzbunare, dar nu vor putea. Dacă ajung după gratii, centrele regionale de coordonare a cumpărării şi furtului de voturi rămân fără comandă.
De aceea, lui Victor Ponta nu i se va lăsa altă opţiune decât să promoveze iniţiative legislative şi acte guvernamentale care să le ofere protecţie celor pe care se bazează pentru ca partidul său şi el, implicit, să iasă învingători la finele acestui an.
În acest punct, reacţia societăţii civile va fi crucială, deoarece instituţiile şi magistraţii care acum constituie avangarda luptei pentru protejarea statului de drept şi pentru continuarea luptei anticorupţie ar putea fi anihilaţi. Cum? Prin mutilarea legilor care le dau posibilitatea să lupte împotriva mafiei politice. Degeaba rămân integri şi curajoşi dacă nu vor mai avea instrumentele legale pentru a-şi finaliza dosarele.
Chiar dacă ipoteza repetării unei acţiuni-fulger de tipul celei din „marţea neagră“ le pare multora neverosimilă, „România liberă“ a dezvăluit luni că nu este cazul să ne facem iluzii. Chiar în aceste zile, PSD şi aliaţii săi pregătesc mai multe modificări legislative care, în cele din urmă, ar trebui să finalizeze ceea ce nu au reuşit anul trecut.
Viteza cu care se mişcă este accelerată şi de riscul unei moţiuni de cenzură care va urma ieşirii PNL de la guvernare. Una dintre condiţiile esenţiale puse PSD-ului atât de UDMR, cât şi de grupul celorlalte minorităţi este asigurarea protecţiei pentru oamenii lor în faţa unei justiţii care le subţiază, ritmic şi din ce în ce mai apăsat, rândurile.
Aşadar, până să se gândească la eficienţa maşinii sale de vot la europarlamentare şi prezidenţiale, Victor Ponta trebuie mai întâi să-şi securizeze mandatul de premier. Iar acesta depinde din ce în ce mai mult de ce soluţii găseşte pentru a-şi apăra aliaţii de mâna lungă a legii.
Dacă PSD va veni a doua oară în Parlament cu un nou set de propuneri antijustiţiare, poate chiar mai distructive decât primele, nu va mai da înapoi şi nu va rata – se vor găsi suficienţi trădători ai interesului naţional în toate partidele! Iar premierul nu se va mai ascunde în Africa de Sud. Ştiind deja precis care vor fi reacţiile americane şi europene la încercarea de a distruge un efort instituţional de şapte ani, dacă va promova un asemenea demers înseamnă că şi-l va asuma în totalitate.
În acel moment, aliaţii strategici ai României îşi vor fi epuizat toate căile de ripostă. Mai mult decât să dea mesaje ferme şi să avertizeze asupra consecinţelor nu au ce face. România nu este Ucraina, acţiuni brutale precum cele ale poliţiei lui Ianukovici nu se vor vedea în Bucureşti şi nici riposte armate din partea cetăţenilor. Nici Victor Ponta nu va părăsi Guvernul cu elicopterul.
Dar ceva tot va trebui să se întâmple pentru a apăra tot ceea ce România a câştigat după ce partidul-stat a pierdut puterea în 2004. Iar acest ceva nu poate fi decât un protest paşnic, dar masiv, de lungă durată, care să oblige politicienii mafioţi să-şi ia, odată pentru totdeauna, mâinile de pe această ţară.
Dacă PSD nu va înţelege în al doisprezecelea ceas ce preţ poate plăti România pentru visul celor mai corupţi dintre ei de a da timpul înapoi, dacă această confruntare civică va avea loc şi dacă nu vrem să ne prindă nepregătiţi, ar trebui să învăţăm încă de pe acum cea mai importantă lecţie a Maidanului: există cauze pentru care, dacă nu ieşi în stradă, alături chiar şi de oameni cu care nu împarţi aceleaşi valori şi viziuni, nu meriţi nici să fii liber, nici să trăieşti într-o democraţie şi într-un stat de drept.