Trebuie să ai un tupeu uriaş ca să profiţi de criza din Ucraina, care ţine în acest moment ocupate SUA şi ţările din UE cu alte probleme şi nu mai pot reacţiona la abuzurile din România, pentru a încerca să fraudezi alegerile prezidenţiale, suspendând aplicarea unei legi care te încurca în campania electorală.
Nu ştiu dacă aţi remarcat dar, de ceva vreme, au cam dispărut sondajele de opinie care să ne arate cum îi va strivi Victor Ponta în alegerile prezidenţiale pe oricare dintre contracandidaţi. Mai mult, ultimele sondaje apărute, cele din iulie, arătau că liberalul Klaus Iohannis creşte în opţiunile de vot, ba chiar este dat câştigător în turul al doilea cu 50,4% în faţa premierului. Chiar dacă trăim în ţara în care sondajele de opinie nu pot fi considerate etaloane de corectitudine, lucrurile nu arată bine pentru Ponta. Iar dacă ar fi să dăm crezare şi unor surse bine informate din interiorul PSD, măsurătorile adevărate făcute de echipa de strategi a lui Ponta arată un fapt cât se poate de îngrijorător pentru un candidat plecat în cursa prezidenţială din postura de premier şi lider al celui mai mare partid din România: candidatul PSD ar atinge doar în varianta optimistă 40%, dar, mai rău, nu mai are în acest moment nici o perspectivă de creştere. O sugerează explicit şi Victor Ponta, care pe 22 august a declarat la Tulcea că partidul îi dă „un start fundamental de 40%”, restul de 10% urmând să depindă de prestaţia sa. Cine citeşte printre rânduri această declaraţie poate să înţeleagă mai degrabă că Ponta le-a trasat ca sarcină pesediştilor atingerea acestui prag, de care nici el şi nici oamenii din jurul său nu sunt deloc siguri.
Poate părea surprinzător ca omul care beneficiază de cel mai consistent aparat de propagandă, de resursele publice pe care i le oferă postul de premier şi majoritatea confortabilă din Parlament sau de oportunitatea unui război făţiş declarat de cel mai antipatizat om din România, Traian Băsescu, să nu defileze la pas către o victorie în alegerile din noiembrie. Poate că multe dintre deciziile luate în ultimul timp, precum amnistia fiscală pentru pensionari şi mame, promisiunea referitoare la reducerea CAS (care, în lipsa unor surse de finanţare evidente rămâne totuşi o himeră), creşterea alocaţiilor pentru copii vor cântări în opţiunile de vot. Poate că manipulările de la Antena 3 sau România TV vor mai aduce şi acestea nişte procente. Ca şi războiul de imagine purtat cu Traian Băsescu.
Totuşi, Victor Ponta este departe de a fi un prezidenţiabil pe val. Măcar ca efect indirect la bâlbâielile de pe partea dreaptă, unde până acum câteva zile existau patru candidaţi din care trei se sfâşiau între ei, premierul în funcţie trebuia să adune capital politic. Nu s-a întâmplat aşa.
În plus, Ponta mai ştie un lucru. În 2009, pe vremea asta, Mircea Geoană era dat câştigător detaşat al alegerilor prezidenţiale (sondajele arătau că i-ar fi învins în turul al doilea atât pe Traian Băsescu, cât şi pe Crin Antonescu) dar, cu toate acestea, lucrurile s-au schimbat decisiv la urne.
În aceste condiţii, Victor Ponta s-a hotărât să împingă din nou lucrurile în zona interzisă a politicii, acolo unde România a mai intrat o dată în 2012. Pentru că o ordonanţă care suspendă aplicarea unei legi pentru 45 de zile, dacă nu ne aflăm în stare de război sau după un cataclism natural, este un atac la statul de drept. Dacă mai adăugăm şi faptul că respectiva ordonanţă permite primarilor să-şi schimbe partidul, fără să-şi piardă mandatul, exact în perioada campaniei electorale, când aleşii pot fi momiţi cu fonduri de la Guvern pentru a juca într-o anumită tabără, atunci putem vorbi chiar despre încercarea de fraudare a alegerilor prezidenţiale.
Reacţiile partenerilor occidentali ai României nu au întârziat să apară. Ambasada SUA s-a arătat „îngrijorată”, în timp ce Ambasada Marii Britanii i-a reamintit lui Ponta de „regulile jocului” democratic. Cu siguranţă însă că dacă în acest moment lumea occidentală nu s-ar confrunta cu ameninţarea Rusiei, ordonanţa lui Ponta ar fi stârnit o nouă furtună diplomatică la Bucureşti.
Există totuşi şi o componentă pozitivă a prostiei făcute de premier. Ordonanţa care permite traseismul aleşilor arată că Victor Ponta nu mai are alte soluţii decât să convingă cât mai mulţi primari din ţară, din toate partidele, să-şi folosească la capacitate maximă aparatele de produs voturi, prin orice mijloace. A făcut acest lucru cu riscul de a-şi dinamita din nou relaţiile externe, ba chiar şi-a asumat şi eventuale urmări penale pentru cei care vor participa la acest troc „bani de la bugetul statului contra voturi la preşedinţie”. Toate acestea nu pot însemna decât disperare.
Un Ponta disperat că va pierde alegerile poate fi o şansă incredibilă pentru candidaţii de pe partea dreaptă. Tot ce le mai trebuie este să vorbească pe o singură voce. Iar asta depinde numai de ei. Şi, poate, de Traian Băsescu.
