Numeroase teme importante s-au revărsat haotic în spaţiul public, în ultimele luni, stârnite direct sau indirect de demersul boierilor puterii de a croi o nouă Constituţie care să îi apere de un nou vodă cumplit şi de domnia legii: privilegiile castelor conducătoare, imunităţile de care se bucură, raporturile de putere între instituţiile fundamentale, relaţia statului cu Biserica Ortodoxă, locul ei în istorie şi societate, rolul Casei Regale, dar şi drepturile homosexualilor, implicarea femeilor în politică, viitorul demografic al ţării, compoziţia etnică a naţiunii.
Dezbaterile şi controversele pe care le-au generat au fost superficiale, heirupiste şi populiste. Adică după chipul şi asemănarea lui Crin Antonescu, cel ce a reuşit remarcabila performanţă de a revizui legea fundamentală în doar 11 zile, conducând o comisie de politruci obsedaţi doar să se rezolve pe ei şi găştile lor.
Cu toate acestea, dincolo de naivitatea argumentelor invocate de majoritatea politicienilor care au ţinut să-şi exprime un punct de vedere, de interesele meschine care le determină agenda şi de modul primitiv în care au răspuns luărilor de poziţie pertinente ale societăţii civile, s-a remarcat şi un lucru interesant. A apărut un front de luptă ideologic ce va juca un rol important în confruntările politice viitoare.
De ani buni, lupta politică în România se duce în jurul unui singur lucru: banii publici. Şi nu este vorba doar de fapte, adică de încercările de a pune mâna, fraudulos, pe cât mai mulţi, ci şi de vorbe. Încleştările propagandistice sunt tot despre bani şi merg pe două planuri de dezbatere – furtul (corupţia) şi colectarea şi redistribuirea banului public (taxe, alocări bugetare, investiţii, stimulente fiscale).
Monitorizarea temelor dominante în ultimele patru-cinci campanii electorale arată clar că principalele atacuri politice au vizat afacerile de corupţie ale adversarilor şi gestionarea ineficientă a banului public. La capitolul promisiuni, politicienii s-au întrecut în a propune măsuri de stopare a scurgerii fondurilor bugetare spre buzunarele private şi o redistribuire a lor, prin investiţii sau măsuri fiscale, care să genereze creştere economică sau care să facă dreptate unor domenii economice ori categorii sociale şi profesionale favorizate de un partid sau altul.
Este drept că, din 2004 încoace, când a atins apogeul, tema corupţiei a continuat să scadă ca pondere în dezbaterile electorale atât de accelerat încât la ultimele alegeri aproape că a dispărut de tot. Practic, la parlamentarele din 2012, puţinele dezbateri electorale, câte au fost, au constat aproape exclusiv în vorbe goale despre ce ar trebui să facă statul cu banii, instituţiile şi companiile pe care le are la dispoziţie.
Erau vorbe goale pentru că liderii partidelor importante ştiau că statul nu are şi nu va avea curând alţi bani la dispoziţie decât cei din care trebuie să asigure cheltuielile de primă necesitate: salarii, pensii, şomaj, sănătate, educaţie. Cât despre instituţii şi companii, era clar încă de atunci ce se confirmă şi azi: nimeni din USL nu va avea curaj să-şi asume restructurări şi privatizări cu investitori autentici nici măcar cât s-a arătat dispus Boc să facă, la presiunile lui Băsescu.
De ce au rămas banii unicul subiect de luptă politică? În primul rând, pentru că doar asta îi interesează cu adevărat pe cei ce conduc ţara şi partidele, restul fiind considerat pierdere de vreme. În al doilea rând, pentru că au abandonat celelalte subiecte contencioase, dar care ar putea aduce voturi, din teama că ar putea supăra forţe cu care e mai bine să nu te pui.
Orientarea strategică şi de politică externă a României. Cu excepţia perioadei ianuarie-august 2012, când USL a criticat vehement partenerii occidentali pentru decizia de a bloca încercările de debarcare prin forţă a lui Traian Băsescu, nici un partid nu a îndrăznit să vină în faţa alegătorilor şi să propună deschis şi tranşant o altă direcţie strategică pentru România.
Relaţia cu Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. Comentariul de mai sus este valabil şi aici. Chiar dacă, în anii în care s-au aflat în opoziţie, PSD şi PNL au înfierat „dictatura instituţiilor financiare internaţionale“ care ar fi colonizat ţara, în campanie tema a dispărut complet. Motivul este evident. USL nu îşi putea permite să pună în pericol o relaţie esenţială pentru asigurarea resurselor de finanţare. Fără banii din străinătate, guvernarea USL s-ar fi prăbuşit în câteva luni.
Relaţia statului cu Biserica Ortodoxă. Deşi sondajele recente confirmă că din ce în ce mai mulţi români sunt nemulţumiţi de sumele imense alocate BOR de la buget, nici un partid nu a îndrăznit să preia subiectul şi să propună o reducere a contribuţiilor publice la bunăstarea ostentativă a celui mai important cult religios.
Teama de a nu supăra armata în sutane, a cărei influenţă electorală este binecunoscută, a oprit şi orice referire critică la relaţia dominantă pe care BOR o are în raport cu greco-catolicii, catolicii, protestanţii şi neo-protestanţii. Până acum, partidele, cu excepţia UDMR, s-au purtat ca şi cum s-ar lupta pentru putere într-o ţară în care nu ar exista şi trei milioane de non-ortodocşi.
Relaţia români–maghiari, de exemplu, a cărei exploatare agresivă a adus voturi importante naţionaliştilor, în anii ’90, a fost tratată cu maximă precauţie în ultimii ani. Şi nu din grija de a nu irita sensibilităţile celei mai importante minorităţi, sau pe cele ale Ungariei, ci pentru că este un comandament important derivat din apartenenţa la NATO în special: fără derapaje naţionaliste care pot genera tensiuni între ţări partenere!
Nici calul de bătaie preferat al multor români – rromii – nu a devenit subiect major de campanie electorală. Nici de rău, dar nici de bine. Discursul rasist e motiv de sancţiuni drastice în UE, iar asta a făcut mulţi politicieni dezaxaţi să-şi pună lacăt la gură. Din fericire, nici unul dintre partidele existente nu este suficient de curajos pentru a înfrunta mânia Europei în schimbul unui număr consistent de voturi şi nu ar lăsa nesancţionat drastic vreun membru care îşi propune să câştige capital printr-un asemenea comportament.
Din nefericire, nici un partid nu este îndeajuns de curajos nici pentru a înfrunta prejudecăţile majorităţii şi a face o temă de campanie dintr-un program coerent şi revoluţionar de incluziune a rromilor. Deşi există şi rromi şi români dispuşi să răsplătească prin voturile lor o strategie de tip „affirmative action“ similară celei ce a dat o şansă reală populaţiei de culoare din SUA, în beneficiul atât al minorităţii, cât şi al majorităţii.
Cu homosexualii şi evreii situaţia a fost similară. Teama de criticile externe virulente ce urmează instantaneu unor declaraţii antisemite sau homofobe i-a făcut pe mulţi politicieni să se abţină de la a mai spune public ce gândesc cu adevărat. Experienţa ministrului Dan Şova, care a trebuit să-şi ceară de zeci de ori scuze după declaraţiile prin care nega Holocaustul, a fost o lecţie greu de uitat pentru troglodiţii din toate partidele care nu au habar nici de istorie, dar nici de limitele de toleranţă a ignoranţei.
Renunţarea la abordarea multora dintre temele cu potenţial populist a avut şi un efect pozitiv. Absenţa sau temperarea discursurilor izolaţioniste, xenofobe, naţionaliste, rasiste, antisemite, homofobe, intolerante, care incită la ură şi violenţă este unul dintre marile câştiguri ale României din ultimii ani. Este suficient să ne uităm la cât a pierdut Ungaria pentru că politicienii ei nu au adoptat o atitudine similară.
Întrebarea este dacă acest câştig va dura, având în vedere că a fost obţinut prin evitarea clarificării unor probleme, şi nu prin abordarea lor frontală. Reţinerea de care au dat dovadă partidele în chestiunile sensibile este una pe termen lung sau există un risc să fie abandonată? Răspunsurile la aceste întrebări sunt direct legate de motivele care i-au determinat pe liderii partidelor să prefere să nu umble la coardele sensibile.
Evitarea unei dezbateri serioase despre relaţia stat-Biserica Ortodoxă, păguboasă pentru societate deoarece prelungeşte o anomalie, este determinată de teama de a pierde voturi. Dezbaterile despre viitorul minorităţii rrome sau despre drepturile homosexualilor, pe de altă parte, sunt evitate din cauza unei discrepanţe majore între părerea şi dorinţele majorităţii şi ce consideră astăzi lumea civilizată ca fiind politici acceptabile.
Partidele se tem că, dacă ar pune acest subiect pe masă, iniţiativele care ar avea priză la un număr consistent de alegători şi le-ar aduce, implicit, voturi ar fi inacceptabile pentru UE şi marile partide europene la care sunt afiliaţi. De aceea, preferă să lase lucrurile nediscutate şi de câte ori se trezeşte câte un coleg vorbind în plus nu ştiu cum să-i astupe mai repede gura.
Această strategie escapistă este extrem de riscantă pentru că atârnă de un fir de păr – tăcerea generalizată. Va funcţiona doar atâta vreme cât nici un partid nu va rupe înţelegerea tacită şi nu va începe să împingă cu abilitate şi consecvenţă pe agenda publică tot felul de propuneri pe placul segmentului celui mai puţin evoluat al electoratului. Iar în clipa de faţă înţelegerea funcţionează doar pentru că toate partidele ar avea mai mult de pierdut decât de câştigat din sfidarea Uniunii Europene, a Statelor Unite şi a marilor instituţii internaţionale.
Dar dacă un partid mare a cărui conducere pricepe că nu mai are nimic de câştigat respectând limitele jocului decent rupe înţelegerea? Dacă începe să crească în sondaje pentru că neagă, de exemplu, dreptul cultelor minoritare de a beneficia de acelaşi tratament din partea statului ca şi religia dominantă? Dacă scoate de la naftalină şi un pic de antisemitism, că merge perfect cu miturile despre „marea finanţă internaţională hrăpăreaţă“, mai ales acum, la vremuri grele?
Şi dacă acest partid renunţă la a mai ataca instituţiile europene pentru că nu îi lasă să fure, dar în schimb va începe să le înfiereze pentru că ne impun să tratăm homosexualii ca pe nişte oameni normali, care au aceleaşi drepturi ca fiecare dintre noi?
Dacă înlocuiesc retorica anti-UE din zona banilor şi a corupţiei, care nu prinde la popor, cu acuzaţii că Vestul ne obligă să renunţăm la un mod de viaţă desprins din religia noastră strămoşească – România nu va fi niciodată Sodoma sau Gomora! –, la tradiţii, la identitate naţională, datini, obiceiuri, brânză, mazăre şi viezure?
Da, modul în care aceiaşi politicieni care au avut ideea să treacă în Constituţie ca parlamentarii să nu mai fie judecaţi în primă instanţă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au înregimentat în tabăra evlavioşilor, a marilor apărători ai Bisericii Ortodoxe şi ai sanctităţii familiei compuse dintr-un bărbat şi o femeie, a monarhiştilor (!!) este foarte îngrijorător.
Este semnul că, pentru a-şi apăra banii furaţi şi libertatea, nu se vor da în lături să se baricadeze în citadela valorilor „tradiţionale“ care trebuie apărate de asaltul modernităţii fără suflet şi al străinătăţii. Este semnul că se coace un partid naţionalist, cu accente de extremă dreapta, care să preia ştafeta lăsată în noroi de CV Tudor şi să o ducă pe noi culmi.
Trocul pe care îl vor propune: „Lăsaţi-ne să vă buzunărim vârtos şi, în schimb, nimeni nu se va atinge de sfânta noastră Biserică, de familiile voastre, de micii şi ţuica voastră, de sufletul neprihănit al copiilor voştri pe care încearcă să-i corupă cu ore de educaţie sexuală care nu reprezintă altceva decât propagandă homosexuală mascată“.
Premisele sunt toate aliniate. Criză economică, sărăcie, corupţie, lideri slabi şi compromişi, neîncredere în instituţiile statului, din ce în ce mai puţină încredere în visul european, context internaţional tulbure. Şi un număr imens de români care trăiesc, la nivelul mentalităţii, ca acum 100 de ani, numai buni de prostit cu un amestec de habotnicie tâmpă şi fals patriotism.
Dacă acest partid va fi PNL, sau o nouă formaţiune pe care Crin Antonescu o va înfiinţa dacă va fi debarcat din fruntea liberalilor, sau cine ştie ce alt nucleu care va coagula toată pleava disperată a politicii, contează mai puţin.
Important este ca urmaşii securiştilor care l-au făcut pe Vadim mult mai mult decât fusese vreodată să aibă şansa să joace şi ei o ultimă carte, precum predecesorii lor.
La câtă frustrare au acumulat că istoria îi lasă în urmă, nu se vor împăca să moară acoperiţi de ruşinea de a nu fi încercat tot ce se putea încerca pentru a face din nou din România enclava mizeră şi înapoiată care lor le-a adus atâtea bucurii.
