Inundaţi de ştiri tot mai sumbre, agresaţi de violenţa din politică şi sătui de propaganda din mass-media, tindem să nu observăm un miracol care se petrece în România. După 24 de ani de letargie, într-un moment în care două sisteme duc o luptă cu cele mai dure arme, un firicel de speranţă pare să prindă tot mai multă vigoare.
Mai întâi au fost protestele împotriva exploatării aurului de la Roşia Montană, acele duminici în care s-au strâns în stradă, cum nu mai făcuseră de multă vreme, chiar şi 20.000 de români. Oamenii aceştia, uniţi când nimeni nu mai spera că se va întâmpla asta, au reuşit să oprească proiecte de legi pentru a căror susţinere cei interesaţi au cheltuit sute de milioane de euro.
Îndârjirea unora dintre concetăţenii noştri a fost mai puternică decât cel mai mare lobby făcut vreodată în România. Aşa a căzut proiectul Guvernului „privind unele măsuri aferente exploatării minereurilor auro-argentifere din perimetrul Roşia Montană”, care ar fi dat mână liberă companiei RMGC să exploateze în Munţii Apuseni, aşa a căzut legea minelor şi aşa a fost blocată, încă o dată, o lucrare mult prea controversată.
A urmat “marţea neagră”, acea zi din decembrie anul trecut în care parlamentarii au speriat societatea cu tupeul lor. Faptele se cunosc: o mână de aleşi – un cuvânt atât de nepotrivit în context – a introdus pe ascuns pe ordinea de zi a Parlamentului acte normative dintre cele mai nocive: modificări la Codul Penal privind conflictul de interese şi definiţia funcţionarului public, care ar fi oferit superimunitate demnitarilor şi baronilor locali, şi o lege de amnistie pentru cei judecaţi sau arestaţi, menită a-i scăpa de puşcărie pe unii politicieni, dar care lăsa pe dinafară şi alte câteva sute de infractori.
Şi în acest caz, reacţia unei părţi a presei şi a societăţii civile a fost neaşteptată inclusiv pentru liderii USL. Deşi nu de aceeaşi anvergură ca în cazul Roşiei Montană, protestele celor nemulţumiţi – la care s-a adăugat presiunea ambasadelor occidentale – i-a făcut pe politicienii din alianţa aflată la guvernare să arunce vina unul pe celălalt pentru actele normative subversive pe care de fapt tot ei le-au promovat. Iar dacă adoptarea legii amnistiei a fost doar amânată, sub presiunea publică şi celelalte abuzuri au fost respinse de un organism în care nimeni nu mai spera, Curtea Constituţională.
Evenimentele din ultimul an par să arate că cetăţenii încep să înţeleagă tot mai mult că nu mai pot aştepta nimic bun de la cei care îi conduc. Schimbarea de mentalitate e încă firavă, firicelul de speranţă poate fi oricînd rupt. Dar ceva se întâmplă. Luna trecută o mamă a decis că nu mai poate tolera minciunile despre învăţământul gratuit şi a decisă o filmeze pe profesoara şpăgară a fiului ei de la Şcoala “Maria Rosetti” din Bucureşti.
Dezvăluirea modului cum un cadru didactic cere fără ruşine bani pentru cadouri, primită cu reticenţă la început de ceilalţi părinţi, a fost urmată de un val de noi înregistrări audio sau video în care alte cadre didactice erau surprinse cum cereau bani elevilor. Astfel am aflat de cazurile de la Colegiul economic “Costin Kiriţescu”, tot din Capitală, sau de la Colegiul „Mihail Sadoveanu” din Paşcani.
Acea mamă curajoasă şi ceilalţi care i-au urmat exemplul au reuşit să determine Ministerul Educaţiei să facă un lucru de care nu a fost capabil singur de ani de zile, anume să promită elaborarea unui cod de conduită în şcoli care, printre altele, interzice şpaga. Desigur, deocamdată e doar o promisiune şi am învăţat deja că autorităţile nu se ţin de promisiuni, dar într-adevăr reprezintă o schimbare de concept.
Şi, din fericire, exemplele nu se opresc aici. Propaganda mincinoasă şi derapajele deontologice ale trusturilor de presă favorabile USL au reuşit să determine un lucru pe care, din nou, puţini îl mai credeau posibil: coalizarea unei bresle care altfel este măcinată de orgolii şi dezbinări. 400 de jurnalişti români – şi numărul lor continuă să crească – au semnat împreună un protest împotriva practicilor degradante din presă, un document în care condamnă, la unison, „abdicarea de la normele jurnalistice.”
Oricât de surd ai vrea să fii, oricât de orbit eşti de agenda ta de mercenar în solda unor mafii politice, nu are cum să nu te deranjeze, în intimitatea ta, cele 400 de voci care îţi spun public că eşti pe drumul profesional greşit. Şi oricât ai ameninţa cu represalii, şi chiar dacă e prea târziu pentru tine să te mai schimbi, nu are cum să nu te roadă că 400 dintre colegii tăi te arată cu degetul.
În fine, o tragedie amplificată de imcompetenţa autorităţilor statului a făcut ca 200 de săteni din Ardeal să lase deoparte lenea noastră stămoşească şi să încerce să facă ceea ce specialiştii nu au fost în stare. Un pădurar şi câţiva săteni, sătui să se bazeze pe acţiunile unor instituţii care şi-au dovedit grav limitele, au reuşit cu mâna goală acolo unde toate sistemele performante pentru care s-au plătit sume supraevaluate au dat greş. E vorba, desigur, de accidentul de avion în care a murit pilotul Adrian Iovan şi o studentă, iar alţi doctori au fost răniţi. Dacă după accidentul rutier din Muntenegru, unele voci spuneau că românii nu sunt capabili de solidaritate, evenimentul trist de luni ne-a demonstrat că uneori suntem doar prea duri în a ne judeca.
Constatăm, aşadar, o ciudăţenie. Abuzurile repetate comise de politicienii USL, dispreţul faţă de popor ale lui Victor Ponta şi Crin Antonescu, spălarea pe creier pe care o încearcă zi de zi trustul de presă al unui om îngrozit de perspectiva de a ajunge la puşcărie şi incompetenţa celui mai prost guvern din ultimele două decenii tind mai degrabă să ne unească decât să ne dezbine.
Ştiu că tot ce am scris până acum arată un optimism excesiv. Într-adevăr, pericolele care pot trage oricând România înapoi în negură sunt cât se poate de reale, căderea ireversibilă poate avea loc în orice moment de acum înainte. Dar exemplele de mai sus ne arată că încă nu e totul pierdut.
Depinde numai de noi să nu ne pierdem pe acest drum pe care, greoi, dar parcă tot mai sigur, ne-am aventurat de nevoie. Depinde numai de noi să transformăm într-o realitate definitivă acel atât de inspirat îndemn “Uniţi, salvăm”.