„Este timpul să schimbăm lucrurile sau să murim.” Acestea sunt vorbele lui Anna Hazare, un indian de 74 de ani, care se află la originea celor mai importante proteste împotriva corupţiei care au avut loc vreodată în India. Sute de mii de oameni au participat în ultima perioadă la marşuri şi demonstraţii descrise de comentatorii din New Delhi ca fiind „un moment catartic”, „o răbufnire colosală a furiei populare, cauzată de amploarea acuzaţiilor de luare de mită aduse clasei
politice”.
Peste 3.000 de persoane au fost arestate săptămâna trecută, împreună cu Anna Hazare, după ce acesta a anunţat că intră în greva foamei până ce autorităţile vor fi de acord să creeze un organism anticorupţie după legislaţia propusă de el, şi nu în forma convenită de clasa politică, mult mai tolerantă şi în care premierul şi magistraţii sunt situaţi deasupra legii.
Faptul că Hazare şi suporterii săi au fost băgaţi în aceeaşi închisoare în care sunt încarceraţi şi cei mai corupţi politicieni dovediţi din India a scos pe străzi alte câteva zeci de mii de oameni revoltaţi, care au cerut eliberarea imediată a protestatarilor. Însă, cu toate că autorităţile, speriate de amploarea demonstraţiilor, s-au conformat, Hazare a refuzat să părăsească închisoarea şi a spus că nu o va face până ce nu i se acordă aprobarea oficială de a-şi continua greva foamei. Deşi iniţial a refuzat, după câteva zile de negocieri, timp în care numărul indienilor solidari cu Hazare s-a triplat, guvernul a dat din nou înapoi şi a aprobat protestul prin greva foamei. Astăzi, activistul se află în a zecea zi fără mâncare şi nu a cedat nici un pas, fiind determinat să moară dacă Parlamentul nuaprobă legislaţia anticorupţie propusă de el, fără modificări.
Anna Hazare nu este la primul său protest anticorupţie. După ce s-a pensionat din armată, Hazare a devenit activist civic, fiind decorat de două ori cu cele mai înalte distincţii ale statului indian pentru eforturile sale în ajutorarea victimelor secetei, dar şi pentru crearea unui sat-model după învăţăturile lui Gandhi. Începând din 1990, şi-a concentrat toată activitatea pe lupta anticorupţie, folosind aceeaşi formă ca şi astăzi, greva foamei. Rezultatul: numeroşi oficiali locali au fost nevoiţi să demisioneze ca urmare a protestelor sale, unii ajungând, în final, după gratii.
Timp de 20 de ani, în jurul lui Hazare s-a strâns un nucleu de militanţi anticorupţie care au adoptat tehnici din ce în ce mai sofisticate de a pune presiune pe autorităţi şi a le obliga să ia atitudine faţă de ilegalităţile semnalate. Pe lângă organizarea periodică de marşuri de protest în toată ţara şi recrutarea de noi activişti, Hazare şi echipa sa, cunoscută ca „Team Anna”, sunt foarte activi în relaţia cu media, dar şi pe reţelele sociale. Twitter şi Facebook sunt două dintre instrumentele cele mai eficiente de organizare a protestelor folosite de echipa coagulată în jurul unui lider care, ca discurs şi imagine, nu pare să se fi desprins de epoca lui Gandhi. De altfel, Hazare prezintă protestul actual ca fiind „începutul celui de-al doilea război de independenţă”.
Ascensiunea lui Hazare ca simbol naţional al luptei anticorupţie a început în primele luni ale acestui an, după ce o serie de scandaluri fără precedent au zguduit cabinetul actualului premier, Manmohan Singh. Acordarea preferenţială a unor licenţe pentru telefonia mobilă şi a unei concesiuni pentru o mină de fier, contracte dubioase pentru organizarea jocurilor Commonwealth şi pentru derularea proiectului spaţial naţional, în care au fost implicaţi miniştri şi politicieni de vârf, au scos la lumină sume colosale, de ordinul miliardelor de dolari, pierdute de statul indian şi altele, de zeci de milioane, primite ca mită. Ele s-au suprapus estimării făcute de mai mulţi experţi, potrivit cărora India a pierdut aproape 500 miliarde dolari ca urmare a corupţiei.
Acesta a fost momentul în care Anna Hazare a prezentat o variantă proprie a legii după care ar trebui să funcţioneze instituţia anticorupţie. Ignorat de oficiali, a început o serie de proteste în centrul capitalei indiene, la care participau zilnic câteva mii de oameni. Îngrijoraţi că ar putea lua amploare, funcţionarii Executivului l-au invitat să ia parte la discuţiile privind noua lege.
După cum era de aşteptat, propunerile lui Hazare au fost considerate prea radicale şi, rând pe rând, au fost respinse. Activistul s-a retras şi a anunţat că va intra în greva foamei. În jurul lui se adunau deja zilnic zeci de mii de oameni, de la studenţi la pensionari, însă în primul rând oameni din clasa de mijloc. Decizia autorităţilor de a-l aresta, la mijlocul lunii august, a transformat protestul lui Hazare într-o mişcare de masă la nivel naţional. Zecile de mii de suporteri au devenit sute de mii.
Puterea de la New Delhi a încercat să contracareze demonstraţiile prin înfierări la posturile de televiziune prietene. Hazare a fost portretizat ca un „terorist politic”, care şantajează clasa politică din India – cere ca, în schimbul vieţii sale, să fie adoptată o lege „care va strica echilibrul constituţional al ţării”. Pentru că protestele nu numai că nu scădeau în intensitate, ba chiar creşteau cu fiecare zi în care Hazare refuza mâncarea, campania de denigrare a trecut şi la atacuri la persoană. Purtată prin intermediul aceloraşi televiziuni prietene. Activistul a fost acuzat că, în urmă cu mai mulţi ani, a folosit o sumă de bani din fondul unei organizaţii pe care o conducea pentru a-şi serba ziua de naştere. Acuzaţia însă nu era nouă, ea fiind deja investigată la vremea respectivă de o instituţie guvernamentală care îl absolvise de orice vină.
Când Hazare a intrat în a opta zi de grevă a foamei, politicienii au înţeles că se îndreaptă spre o înfrângere de proporţii şi au schimbat placa. Din „terorist politic”, Hazare s-a transformat în erou. „A devenit o întruchipare a sentimentului de dezgust pe care poporul îl încearcă faţă de neputinţa noastră de a combate corupţia. Îl aplaud şi îl salut”, a declarat joi premierul Singh. Opoziţia, care la început îl ridicase în slăvi pentru campania sa „împotriva corupţiei puterii”, a făcut front comun cu restul partidelor împotriva sa în clipa în care a devenit evident că nu va renunţa la greva foamei decât dacă agenţia anticorupţie va avea exact puterile pe care şi le doreşte el – „dispreţuieşte procesul democratic al Indiei”. Astăzi, şi pentru ei Hazare este, din nou, un „simbol al Indiei”.
Victoria sa de până acum nu este una de formă. Deşi iniţial Parlamentul refuzase şi să ia în considerare propunerea lui Hazare, joi a dat înapoi şi a anunţat că o va accepta şi că sâmbătă va începe dezbaterile asupra ei. Liderul protestului de la New Delhi nu se mulţumeşte însă cu jumătăţi de măsură. Până vineri după-amiază, el nu acceptase să renunţe la greva foamei decât dacă Parlamentul va lua o decizie prin care garantează că nu va elimina prevederile-cheie din propunerea sa. „Mă voi lupta pentru compatrioţii mei până la ultima suflare”, spunea vineri Anna Hazare, întins pe un pat şi vegheat de o fotografie imensă a lui Mahatma Gandhi. Sâmbătă, Parlamentul a capitulat şi a adoptat rezoluţia cerută de activistul de 74 de ani.
Va aduce protestul lui Anna Hazare sfârşitul corupţiei în India? Cel mai probabil, nu. Reprezintă însă o piatră de hotar pentru modernizarea acestei ţări, un avanpost pentru toţi cei ce îi vor duce mai departe lupta în anii următori? Cel mai probabil, da.
În România, când afirmi public că singurul lucru care ne poate deraia de pe traiectoria actuală de promiscuitate politică şi sărăcie este doar o mişcare anticorupţie de masă, iniţiată de persoane care au demonstrat concret şi constant de-a lungul timpului că sunt integre şi au tăria de caracter de a duce un război cu SISTEMUL, ai parte de două tipuri de reacţii. 90% din oameni strâmbă din nas a lehamite, iar restul se întreabă cine te-a plătit ca să susţii o asemenea tâmpenie.
Marea problemă este că în ultima categorie se plasează fără ezitare, fără nici o umbră de îndoială, chiar oameni care reprezintă de fapt şansa infimă ca o astfel de mişcare anticorupţie să reuşească şi la noi. În mod surprinzător, mulţi dintre ei resping complet posibilitatea ca în spatele unui asemenea scenariu idealist să nu se afle nici un gând ascuns, nici o conspiraţie.
Doar când foarte puţinii oameni din această ţară care ar mai putea inspira, iniţia şi susţine o mişcare de masă reformatoare ajung să fie convinşi în sinea lor că nu mai există nici o şansă ca ea să se nască sau să reuşească, de-abia atunci această şansă dispare cu adevărat. Nu înainte. Nu lehamitea a nouăzeci şi ceva la sută din compatrioţii noştri omoară posibilitatea ca la un moment dat să nu mai fim „ultima ţară din Europa”. Şi nici interesele politice şi financiare ale celor ce nu pot înflori decât în mlaştină. Fatală este doar decizia minorităţii, care reprezintă de fapt speranţa, de a nu recunoaşte că în ei stă infima şansă ca lucrurile să se schimbe decisiv şi în nimeni altcineva. Iar pentru ca ea să se materializeze nu este nevoie nici măcar de proteste extreme, precum cel al lui Anna Hazare, ci doar de multă, foarte multă tenacitate şi de spirit de organizare.
Nu trebuie să fii un expert în istorie universală ca să ştii că toate marile răsturnări sociale au avut ceva „miraculos” în ele, că înainte de a lua amploare foarte puţini credeau în şansele lor de reuşită. Că majoritatea era convinsă că vor eşua şi că lucrurile vor continua pe veci ca şi până atunci. Asta a fost soarta tuturor marilor mişcări care au schimbat cursul unor ţări.
A râde sarcastic când citeşti povestea indianului care s-a hotărât să lupte de unul singur cu un SISTEM cel puţin la fel de puternic şi corupt precum cel de la noi, a te preda cu voluptate în faţa gândului batjocoritor că nici un român nu ar porni o asemenea cruciadă sau îmbrăţişa un astfel de destin, că nu există nici un loc rezervat în viitoarele cărţi de istorie pentru un gest excepţional făcut de cineva care trăieşte printre noi chiar în clipa asta este autodistrugător.
„La noi, ar fi pierdere de vreme. Băsescu ar face mişto de el, PSD-ul ar încerca să-l cumpere, Antonescu ar vedea în el pe al treilea Ceauşescu, Vadim l-ar face homosexual şi beţiv, prostimea l-ar lua peste picior şi şi-ar vedea de scuipat seminţe. Iar în cazul cel mai fericit în care ar ajunge să-l susţină şi să-l voteze ca preşedinte, primul lucru pe care l-ar cere în schimb ar fi să le crească pensiile şi salariile. Iar dacă nu ar face-o şi le-ar vorbi de schimbarea mentalităţilor, de mai multă muncă sau de responsabilitate, l-ar lua cu huo… Aici nimeni nu reuşeşte fără sprijinul unui partid. Asta este ţara în care nici o revoluţie nu este, de fapt, o revoluţie, ci o lovitură de stat cusută cu aţă albă. Şi aşa va rămâne pe veci.”
Doar atunci când astfel de gânduri ajung să migreze nestingherit de la cei ce nu au învăţat încă să umble în două picioare la cei ce ştiu cum ar trebui să arate viitorul şi că în alte părţi a fost posibil, probabilitatea ca el să devină realitate este cu adevărat zero. Nu înainte.
Sigur că există numeroase motive pentru care cinismul face ravagii printre noi. Cele mai multe vin din prea plinul nostru bagaj de deziluzii, de încredere trădată şi de speranţă deşartă pe care l-am acumulat în urma interacţiunilor cu spaţiul public. Dar ce ne paralizează cu adevărat se află în noi, nu în afara noastră.
Este vorba de moşteniri genetice de tipul „scapă cine poate” sau „capul plecat sabia nu-l taie”, de comoditate, de teama de a nu ieşi din zona de confort, de a nu pierde un loc de muncă, un salariu, de a sacrifica o carieră pentru a-ţi dedica timpul unei cauze care în final se va dovedi pierdută, de a nu deveni ţinta unor campanii de denigrare din partea celor ce controlează jocul. Toate sunt uşor de înţeles pentru că trăim cu ele zi de zi. Dar nu sunt scuzabile.
Însă, chiar dacă nu le vom învinge, măcar un lucru putem face. Să nu ne minţim singuri. Dacă nu vom reuşi să impunem saltul decisiv în lungul proces de schimbare a României, nu va fi pentru că ni s-a opus cineva sau pentru că ne-a strivit majoritatea, ci fiindcă noi nu am vrut să facem un efort autentic pentru a ne împlini misiunea civică. Nu am fost dispuşi să sacrificăm îndeajuns pentru a ne ridica la nivelul provocării care ne stă în faţă.
