Suntem într-un an electoral important şi un zgomot infernal a acoperit orice încercare serioasă de a explica ce se întâmplă în acest moment în România. Culmea este că zgomotul este produs de doi oameni politici care, oficial, nu candidează la nimic anul acesta. În acest timp, cel de-al treilea, candidatul la prezidenţiale, tace suspect, deşi această postură îl dezavantajează.
Dacă luăm cele mai importante subiecte ale acestui început de an vom observa că ele au fost tratate aproape exclusiv ca nişte ciomege politice cu care Victor Ponta şi Traian Băsescu au căutat să-şi dea în cap, dar nu au urmărit nici un moment crearea unor soluţii inteligente pentru rezolvarea problemelor semnalate.
După ce statul şi-a demonstrat neputinţa în găsirea supravieţuitorilor accidentului aviatic din Apuseni, unul din primele lucruri pe care le-a făcut premierul Ponta a fost să ceară în CSAT demiterea directorului STS, Marcel Opriş, pe motiv că serviciul 112, pe care această structură îl gestionează, nu a funcţionat cum trebuie. Mai mult chiar, premierul iniţiază acum un proiect de lege prin care să treacă acest serviciu secret în subordinea Ministerului Interne, motivând că, astfel, lucrurile vor funcţiona mai bine în situaţii de urgenţă. De cealaltă parte, după o săptămâna de tăcere strategică, Traian Băsescu a ieşit să ne spună că operaţiunile de salvare din Apuseni au eşuat din cauza proastei coordonări, ceea ce ştiam deja, că dacă ar fi fost el la butoane lucrurile ar fi mers mai bine, posibil, dar irelevant la acest moment, şi că Marcel Opriş este nevinovat pentru eşec, deoarece STS nu a făcut decât ce-i permite legea.
Nimic din ce au spus şi făcut până acum Ponta şi Băsescu nu răspunde însă la o întrebare pe care pe mine, ca cetăţean al acestei ţări, mă interesează infinit mai mult decât justificările celor doi: cum facem ca, de acum înainte, după prăbuşirea unui avion, salvatorii oficiali ai statului să ajungă la timp, astfel încât supravieţuitorii să aibă o şansă reală la viaţă? Sau, pe înţelesul lui Ponta, dacă STS ajunge în subordinea Guvernului ne garantează cineva că hărţile pe care le vor pune la dispoziţia salvatorilor vor fi mai precise? Sau, domnule prim-ministru, am înţeles că STS şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă trebuie „să fie în aceeaşi clădire”, cum aţi repetat de multe ori la Antena 3, luni seară, dar nu cred că eficienţa unui departament guvernamental are vreo legătură cu situaţia locativă a acestuia, ci este mai degrabă o chestiune mai complicată pe care oamenii numiţi de dumneavoastră în guvern, Radu Stroe sau Ramona Mănescu, nu au ştiut să o gestioneze. Să acceptăm că Raed Arafat este mai eficient decât Stroe, dar credeţi că numele unui om este suficient pentru a schimba din temelii un sistem anchilozat care omoară oameni cu zile?
La fel, şi lui Traian Băsescu am putea să-i spunem că da, este clar că STS nu a făcut decât să preia datele primite de la operatorii de telefonie mobilă şi să le dea mai departe, potrivit legii, deci Opriş nu e vinovat, dar nu poate găsi România un sistem mai eficient de localizare în situaţii de urgenţă, cum am înţeles că există în alte state membre NATO?
Dincolo de mesajele politice pe care le-am primit zilele acestea de genul „Opriş este protejat de Băsescu, pentru că Băsescu a câştigat alegerile cu ajutorul STS (????)” sau „Ponta este incompetent, eu mă descurcam mai bine”, noi trebuie să înţelegem că dacă ne vom prăbuşi cu un avion în România (şi avem norocul să scăpăm) nu există nici o garanţie că statul ne va găsi în timp util. Cel mult, vom putea muri împăcaţi cu gândul că oamenii care ne caută sunt conduşi de un om competent, Raed Arafat, iar „Marcel Opriş”-ul care va conduce în acel moment STS-ul, nu poate face mai mult pentru noi, pentru că atât îi permite legea, după cum ne-a informat Traian Băsescu.
Un alt exemplu este modul în care a fost tratat de premier şi preşedinte subiectul noilor coduri, penal şi cel de procedură penală. Deşi noile legi sunt pline de modificări controversate cu efecte în întreaga societate, cei mai importanţi oameni în stat s-au oprit la subiectul cel mai bun de speculat politic şi anume în folosirea interceptărilor în timpul anchetelor. Chiar şi aşa, tardivă ieşirea lui Băsescu pentru a atrage atenţia asupra articolului 140 din Codul de procedură penală (şi inexactă), plus însoţită de somaţia radicală că dacă Ponta nu-l modifică înseamnă că este protectorul corupţilor. La fel de proastă şi reacţia premierului care a preferat să arunce vina pe oamenii din PDL care au iniţiat noile coduri, dar în timp ce spaţiul public era ocupat de această dispută, societatea şi sistemul judiciar s-au trezit în faţa unor situaţii complicate, la care parcă nu se gândise nimeni înainte de 1 februarie: mii de deţinuţi eliberaţi ca urmare a reducerii unor pedepse, mii de minori care trebuie mutaţi în centre speciale (insuficiente, după cum spun oamenii din sistem), instanţe asaltate de cereri de reducere a pedepselor. Multe alte nebunii şi surprize ne aşteaptă de acum înainte din cauza codurilor, mai ales ca urmare a apariţiei unor instituţii noi de drept penal şi procedural şi totul arată că, deşi au fost suficienţi oameni din sistem care au tras semnale de alarmă la timpul potrivit, nimeni nu i-a ascultat.
Sunt semne clare că în acest moment nu mergem deloc înainte, nu rezolvăm nici o problemă, dar rămânem cu acest zgomot infernal în urechi, care vine din spaţiul public de la cele două tabere politice. Nu este o situaţie neobişnuită pentru România, unde, se ştie, dacă nu ţipi şi înjuri nu eşti politician, numai că nu poţi să nu te întrebi dacă nu este prea mult totuşi pentru doi oameni care, oficial, nu candidează, personal, la nimic în acest an. Sau ne scapă ceva?
