Românii care au o părere foarte bună despre poporul din care fac parte îţi răspund amplu şi fără ezitare atunci când îi întrebi despre calităţile care ne definesc şi care ne deosebesc, în avantajul nostru, de alte naţii. Fără excepţie, toţi fac o pauză lungă dacă îi întrerupi din înşiruirea elogioasă a calităţilor naţionale şi îi întrebi cum se explică atunci că un popor extraordinar ca al nostru a acceptat să trăiască nu mai puţin de 25 ani sub tirania unui psihopat analfabet. De ce nu ne-au ajutat calităţile noastre să împiedicăm transformarea ţării în ghetoul murdar şi înfometat pe care tot România îl numeam?
Răspunsul pe care îl detestă toţi cei ce refuză să privească trecutul drept în ochi este că nu ne-am fi prăbuşit atât de tare în ultimele decenii ale comunismului fără o complicitate în masă cu agresorii. Am fi traversat ceva mai demn această perioadă neagră dacă un număr imens de români nu ar fi renunţat la demnitate, la onoare, la profesionalism, dacă nu s-ar fi dovedit dispuşi să accepte orice compromis pentru o viaţă materială mai puţin mizerabilă. Dacă nu ar fi acceptat să îi sacrifice pe cei din jur pentru a-şi îndulci calvarul.
Din acest punct de vedere, catastrofa noastră naţională nu reprezintă altceva decât suma abdicărilor individuale. Fie că este vorba de mult discutatul colaboraţionism cu poliţia politică, fie că este vorba de abandonul în faţa responsabilităţilor elementare care ne reveneau fiecăruia dintre noi: medici pentru care pacientul nu mai însemna nimic decât un furnizor de Kent şi cafea, procurori pentru care cetăţeanul în conflict cu statul era întotdeauna vinovat, ţărani care se chinuiau să semene, să plivească, dar nu aveau nici o remuşcare dacă recolta rămânea nestrânsă de pe câmp, muncitori care nu concepeau să plece de la întreprindere fără să fure măcar o sârmă, chelneri care te înşelau la nota de plată fără să clipească, locatari din blocurile-cutie de chibrituri care aruncau gunoiul pe geam, de parcă tot ce depăşea graniţa celor patru pereţi era teritoriu inamic, jurnalişti pentru care noţiunea de adevăr nu mai avea nici o valoare, experţi plictisiţi în fabricarea minciunilor în care nu mai credea absolut nimeni.
Scuza care liniştea conştiinţele în anii aceia era că nu ai de ales. Şi că toţi fac la fel. Şi că, dacă te opui, vei fi distrus. Într-un sistem în care, spre finalul său, supravieţuirea devenise o chestiune de noroc chiar şi dacă respectai regulile, disidenţa putea fi într-adevăr o chestiune de viaţă şi de moarte.
Dar ce scuză mai au astăzi toţi cei pentru care încălcarea valorilor morale este un stil de viaţă sau cei ce nu ezită să îşi bată joc de profesia lor dacă asta le aduce mai mulţi bani? Medici care îşi condiţionează serviciile de primirea plicului şi care se poartă şi le vorbesc pacienţilor mai urât decât o făceau acum 20 de ani, magistraţi pentru care nimeni nu mai este vinovat dacă plăteşte cât i se cere, funcţionari care acceptă ca statul să piardă 100 de milioane de euro dacă lor le intră în buzunar 1%, jurnalişti care ştiu care este adevărul, dar care aleg constant să-l prezinte distorsionat, pentru a-şi proteja interesele personale.
Aceste alegeri nu mai au nici o legătură cu supravieţuirea, ci doar cu lăcomia şi cu promiscuitatea. Poate ceilalţi colegi se vor uita urât la un medic dacă renunţă să mai ceară şpagă. Însă nimeni nu îl va da afară din spital. Şi nici din magistratură, dacă este judecător şi alege să nu măsluiască o sentinţă pentru bani.
Chiar şi dacă este un funcţionar competent şi şeful îi cere să închidă ochii pentru ca el să poată încasa o şpagă grasă, iar opţiunea de a refuza înseamnă că va fi automat dat afară, asta nu reprezintă un capăt de drum. În România, dacă eşti bine pregătit, pericolul de a rămâne pe drumuri este egal cu zero. Dincolo de asta, există şi oportunitatea de a face un gest curajos: denunţarea şefului corupt. Iar dacă Parchetul nu este interesat să facă dreptate, un ziarist tot va găsi pentru a da în vileag întreaga istorie.
Foarte probabil însă, va fi un jurnalist care încă poate face distincţia între adevăr şi minciună, între bine şi rău, între dreptate şi nedreptate. Va fi cineva care atunci când s-a angajat a fost de acord să-i vândă patronului forţa de muncă, nu şi conştiinţa sa. Şi care atunci când cineva, chiar şi patronul său, îi va cere să mintă, să manipuleze, să ascundă o infracţiune, să prezinte un gest corect ca pe un abuz va prefera să îşi găsească un alt loc de muncă. Sau chiar să-şi schimbe meseria. Orice, doar să nu devină complice la o ticăloşie.
Vom fi ieşit din cea mai neagră perioadă a istoriei noastre atunci când majoritari în România vor fi cei ce au înţeles că nu sunt condamnaţi la promiscuitate, că pot alege ce fel de viaţă să trăiască şi că de această alegere depinde totul. Primul pas este să încetăm să mai dăm vina pe foşti dictatori sau să inventăm unii noi şi să ne uităm cu onestitate la noi înşine.