Cu trei ani în urmă, medicii de la Maternitatea Giuleşti au lăsat-o pe soţia colegului nostru Mihai Ionescu să sângereze de moarte după o operaţie de cezariană. Acum s-a întâmplat din nou.
Natalia Ionescu a fost ucisă de neglijenţa şi nepăsarea odioase ale medicilor şi asistentelor din acest spital blestemat. Acum, aceeaşi nepăsare şi aceeaşi neglijenţă au ucis patru nou-născuţi. Nu există cuvinte suficient de puternice şi de bine alese care să descrie suferinţa pe care o provoacă pierderea fie şi a unui singur copil, dar când e vorba de 11 nou-născuţi arşi în maternitate înainte de a avea măcar şansa să deschidă ochii asupra acestei lumi, durerea şi furia sunt copleşitoare.
Pentru că nu e ca şi cum nenorocirea ar fi lovit din senin, ca şi cum e mâna destinului şi nu era nimic de făcut. Doctorul Arafat ne-a vorbit ieri despre solidaritatea spitalelor care au sărit în ajutor oferindu-se să primească cele 60 de mame şi 50 de sugari evacuaţi de la Giuleşti. Foarte frumos şi nobil. Ceea ce trec sub tăcere atât doctorul Arafat, cât şi orice alt responsabil al ministerului este că ceea ce a dus la tragedia de ieri e o cultură a corupţiei şi egoismului rapace care domină sistemul de sănătate românesc încă de pe vremea comunismului. Televiziunile au încercat ieri să paraziteze nenorocirea de la Giuleşti, aşa cum fac întotdeauna, trivializând-o şi ducând-o în derizoriul disputei politice. Toată ziua s-au perindat prin studiouri tot felul de specialişti şi dătători cu părerea de profesie, care au deplâns ipocrit starea jalnică din sănătate, faptul că medicii vor să plece din ţară, lipsa banilor şi a dotărilor pentru care, desigur, ar fi de vină guvernul, ăsta sau altul. Dar aici nu e vorba nici de Boc, nici de Tăriceanu sau de Năstase. Nu poţi să te duci la un părinte care acum două zile era în al nouălea cer şi care acum nu mai găseşte nici un rost lumii ăsteia şi să îi spui că de vină pentru tragedia lui sunt Boc şi bugetul sărac, pentru că este cel puţin indecent. Nu Guvernul Tăriceanu a ucis-o pe Natalia Ionescu, ci un medic care şi-a pierdut umanitatea, pentru că exact despre asta este vorba în sistemul sanitar românesc: despre abrutizare şi pierderea umanităţii. Nu e vorba niciodată de bani.
Prin spitalele româneşti circulă într-o singură zi mai mulţi bani decât trec printr-o bancă. De la agenţii de securitate de la intrare la brancardieri, asistente şi până la „domnul profesor‘‘, toată lumea are preţul ei şi, dacă nu îl plăteşti, o faci pe riscul tău. Nu e vorba nici de lipsa aparaturii de ultimă oră şi de frustrarea profesională pe care o poate provoca dotarea precară. Există în România medici admirabili care au reuşit să depăşească toate aceste dificultăţi şi să performeze la nivel internaţional.
Este vorba de umanitatea cea mai profundă. Oamenii, mai ales cei din sistemul de sănătate, nu ar trebui să fie automate – bagi banii şi primeşti servicii medicale. Este vorba de compasiune şi datorie, pentru că fără grijă nu poţi să îngrijeşti. Or, medicina, înainte de a fi despre bugete şi tehnologie şi chiar profesionalism, este despre grijă. Grija care îţi cere să verifici starea unei paciente care a suferit o operaţie complicată, grija care îţi cere să supraveghezi secţia de terapie inten-sivă, unde zeci de nou-născuţi se află în incubatoare. Tocmai lipsa de grijă, lipsa umanităţii fundamentale, a dus la nenorocirea de ieri.
Suntem o naţiune în declin. Nu suntem capabili să le oferim semenilor noştri posibilitatea de a-şi câştiga în mod demn existenţa, astfel că milioane dintre ei au apucat calea străinătăţii. De ani buni, mortalitatea depăşeşte natalitatea. Îmbătrânim rapid şi nu mai avem energia sau încrederea să facem copii. Dacă ne pierdem şi puţinii copii pe care îi mai avem încă din maternitate, din neglijenţă şi nepăsare, fără să le dăm măcar o şansă, înseamnă că ne merităm declinul.