Una dintre cele mai inspirate măsuri de restructurare a cheltuielilor în sistemul public de sănătate, desfiinţarea pseudo-spitalelor în care medicii nu mai făceau de mult timp medicină, s-a tranformat într-o tânguire publică atât de primitivă încât ţi se face jenă. Avalanşa de argumente contra, care se prăvăleşte de câteva săptămâni în spaţiul public, nu va contribui cu nimic bun la naşterea unei dezbateri adevărate, cât timp nimeni nu discută, calm şi lucid, temele importante: oportunitatea închiderii respectivelor unităţi, cât de corect gestionează, în fapt, Ministerul Sănătăţii reducerea acestui tip de cheltuieli, ce alternative raţionale le rămân comunităţilor direct afectate de decizia guvernului.
Am văzut, în schimb, un cocktail periculos de populism şi de perfidă manipulare , un mecanism mediatic care operează intens şi exclusiv cu argumente emoţionale. Cum altfel poate fi interpretat joint-venture-ul dintre politicieni, medici şi o parte a presei, care abordează problema precum necrofagii şi se servesc cu cinism inclusiv de decesul unor oameni? Cum poate fi catalogată relaţia directă de cauzalitate pe care oameni politici, medici şi jurnalişti o stabilesc, în prime-time şi fără cele mai mici indicii, între moartea unui cetăţean şi desfiinţarea unui nenorocit de spital în care, probabil, singurul avantaj era că şpăgile încasate de medici erau ceva mai reduse decât într-o unitate cu mai multe pretenţii?
În prezent, aceste echipaje de intervenţie rapidă nu fac decât să contracareze, din interese meschine, o măsură de reformă, nu doar necesară din raţiuni financiare, ci cu potenţial de a deschide calea spre creşterea calităţii actului medical.
Mai este ceva strident în toată această pâclă care pune discuţiile despre închiderea unor spitale şi centre de sănătate locale pe o pistă greşită: parteneriatul ad-hoc dintre medicul afectat de măsură şi pacientul care finanţează din buzunarul propriu tocmai tarele sistemului pentru conservarea cărora luptă chiar acel medic. Într-adevăr, curioasă această prietenie şi mare perdant va fi pacientul. Aş putea înşira aici o sumă întreagă de argumente pentru care medicul este interesat să-şi atragă sprijinul oamenilor din comunitate, dar nici un motiv plauzibil pentru care pacienţii să se lase antrenaţi în această şaradă cu un singur câştigător. Dacă pentru medici şi asistente poate fi incomod să-şi practice meseseria în altă localitate, după ani de zile petrecuţi în acelaşi loc, dacă lor le este incomod să piardă confortul sistemului de „atenţii” la plic, primite de la oameni pe care deja îi cunosc, şi dacă medicilor şi asistentelor le este incomod să renunţe la un statu quo de plafonare profesională, pentru a intra într-un mediu, cel puţin teoretic, mai competitiv, ei bine, pacienţilor de ce le-ar fi incomod dacă spitalul local, cu performanţe modeste, îşi trage obloanele?
Acei oameni care, sub impulsul unei isterii controlate, se solidarizează acum cu directorii de spitale, cu medicii şi cu asistentele atinşi de redistribuire nu şi-au pus câteva întrebări elementare. În mod ironic, era şi cea mai simplă cale de ajunge la o privire lucidă asupra a ceea ce se întâmplă în jur. Câte cazuri grave sunt rezolvate la centrele de sănătate şi spitalele din micile localităţi şi câte sunt redirecţionate de fapt spre unităţile mai mari din judeţ? Este nevoie de un spital, cu toată infrastructura costisitoare pe care o presupune, pentru a trata afecţiuni care pot fi gesitonate şi în ambulatoriu? De fapt, câte dintre tratamentele ce puteau fi administrate acasă erau tratate în pseudo-spitalul lipsit oricum de dotările potrivite, dar înţesat de cadre medicale care, pentru o banală injecţie şi o foaie de internare, taxau pacientul cu zeci sau sute de lei?
Şi, ultima întrebare: ştie vreunul dintre românii care tratează lacrimogen închiderea spitalelor inutile câţi medici s-au solidarizat de-a lungul timpului cu pacienţii, atunci când aceştia din urmă au protestat împotriva muşamalizării cazurilor de malpraxis?
