„Nu poţi cere oamenilor reduceri de salarii şi pensii şi să accepţi în continuare evaziunea fiscală!”, a spus premierul României, tăios, la sfârşitul săptămânii trecute. Foarte corect! Doar că, facând această remarcă, Emil Boc ne-a atras atenţia că, de fapt, de aproape un an încoace ţara noastră nu mai are premier. De ce? Pentru că premierul este cel ce poartă răspunderea principală pentru ca statul să îşi asigure resursele necesare bunei funcţionări şi să-şi respecte obligaţiile faţă de toţi cetăţenii săi.
Dacă această frază ar fi fost rostită la preluarea mandatului, ea nu ar fi stârnit decât optimism: în sfârşit, avem un prim-ministru care îşi doreşte ca statul să nu se mai lase furat! Însă după atâta timp în fruntea Guvernului, fie el PDL, fie altoit cu PSD, emfaza cu care Emil Boc anunţa că va începe războiul cu evazioniştii sună batjocoritor. Omul ăsta chiar ne ia de proşti?!
Era mai mult decât evident încă de la începutul anului 2009 că România nu va reuşi să treacă cu bine peste criză fără eforturi extraordinare în securizarea veniturilor bugetare. Toţi economiştii serioşi au atras atenţia Guvernului că este mult prea optimist în calculele sale privind încasările şi că singura şansă reală pentru a evita îndatorarea masivă este să umble la cele două zone esenţiale pe care şi predecesorii săi le lăsaseră neatinse: cheltuielile exagerate ale statului şi veniturile pe care acesta nu le încasează.
Cum se putea face concret asta? De exemplu, atunci când a construit bugetul pe 2010, Guvernul putea să taie din start o treime din sumele prevăzute pentru cheltuielile materiale ale instituţiilor sale. Orice manager din mediul privat ştie că o companie la ale cărei costuri nu s-a uitat nimeni cu atenţie ani la rândul are resurse majore de economisire. Iar la stat, acolo unde proprietarul nu există decât ca o noţiune abstractă, tenţatia risipei, a umflării „de la sine” a cheltuielilor, este chiar şi mai mare decât în societăţile private, unde conducerea trebuie să raporteze constant patronului. A tăia o treime din banii pe care un minister, de exemplu, îi dă pe rechizite, pe protocol, pe servicii, pe achiziţii nu ar fi însemnat decât aducerea acestor cheltuieli în parametri acceptabili. Costul real, ca medie pe întreg aparatul administrativ, este, probabil, undeva la jumătate din sumele pe care le achităm acum.
Cu toate că are în componenţa sa miniştri care au făcut averi frumoase ca antreprenori privaţi, Guvernul Boc nu numai că nu a impus reducerea acestor cheltuieli, ba chiar le-a crescut. Un singur indiciu – valoarea contractelor încheiate de instituţiile publice în primele patru luni ale acestui an, adică 120 milioane euro, se apropie simţitor de suma cheltuită pe tot parcursul anului 2009 şi este oricum dublă faţă de întregul an 2007.
O altă sursă de bani risipiţi de stat a fost dezvăluită de preşedintele Băsescu: pensiile de invaliditate frauduloase. Faptul că există judeţe, cum ar fi Dolj sau Argeş, în care pensiile acordate celor incapacitaţi de boală depăşesc şi o treime din totalul pensiilor arată clar că reţelele de acordare a certificatelor de invaliditate funcţionează pe scară industrială. Însă această situaţie nu este nouă. Ea a fost semnalată şi anul trecut chiar de către ministrul Muncii. De ce nu s-a făcut nimic în privinţa ei până acum? Cât de greu ar fi pentru Guvern să înfiinţeze comisii de verificare a pensiilor pe caz de boală, care să ia la mână toate cazurile de invaliditate, de la diagnostic până la documentele din dosarele de pensii? Sigur, nu s-ar putea face de azi pe mâine, însă este suficient să începi din zonele unde statistica indică anomalii, să descoperi câteva cazuri, să dai pedepse exemplare şi să le oferi amnistie celor care vin şi recunosc că au obţinut fraudulos astfel de pensii. Asta ar putea da rezultate rapide, însă nici o verificare la sânge, om cu om, în decurs de câţiva ani, nu este de ocolit.
Acestea sunt doar două măsuri elementare, care, pe lângă o preocupare autentică de a combate evaziunea fiscală, ar fi putut salva sume importante. Probabil că ele nu ar fi fost de ajuns ca să acoperim deficitul, dar le-ar fi arătat celor pe care premierul îi pune să suporte consecinţele crizei că a făcut ceva, că a încercat. În absenţa lor, în absenţa oricăror măsuri elementare de reducere a costurilor statului, decizia de a tăia deopotrivă din pensiile şi ajutoarele celor care le merită cu adevărat şi ale celor care le încasează fraudulos se califică printre cele mai aberante măsuri de politică economică şi socială din ultimii 20 de ani.
Doar o schimbare spectaculoasă de atitudine şi acţiune, de ultim moment, din partea lui Emil Boc şi a celorlalţi colegi care conduc partidul şi Guvernul ar mai putea limita efectele loviturii devastatoare de imagine pe care PDL şi-a administrat-o singur.
