Toți primarii care au fost judecați în aceeași speță ca președintele Klaus Iohannis au pierdut procesele și au fost declarați incompatibili. Judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție au avut o misiune complicată, în care nu puteau să țină cont doar de cazul în sine.
Klaus Iohannis a avut o victorie netă la alegerile din 16 noiembrie și un val imens de sprijin popular, de aceea nici nu a fost dat un verdict imediat, fiindcă, dacă era pozitiv pentru noul președinte, s-ar fi spus că este un efect al simpatiei masive de care se bucură, iar dacă ar fi fost negativ ar fi putut degenera în mișcări de stradă. Putea oare justiția să invalideze votul popular? Și cu ce riscuri? În același timp, justiția trebuie să fie legată la ochi și să judece doar cazul, fără să-i pese de consecințe. Dilema judecătorilor a fost probabil rezolvată inclusiv prin renunțarea la mitul justiției oarbe, judecând dosarul președintelui nu în litera legii, ci în spiritul ei.
Klaus Iohannis a fost declarat incompatibil de către Agenția Națională de Integritate (ANI) în 2013 pentru că a participat la adunările generale ale acționarilor (AGA) societăților Apă Canal și Piețe. Potrivit Legii ANI, funcția de ales local este incompatibilă cu cea de reprezentant în adunările generale ale unei companii de interes local. Curtea Constituțională a decis luna trecută că această prevedere este constituțională, dar fostul primar al Sibiului s-a apărat spunând că Apă Canal este o companie regională, nu locală, așa cum spune legea, și că în ceea ce privește societatea Piețe nu a avut mandat de reprezentare în AGA.
Lucrurile sunt mai complicate, iar după această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care l-a declarat pe Iohannis nevinovat, poate că Legea ANI ar putea fi clarificată. În mod normal, primarii ar trebui să fie de față atunci când se iau decizii legate de utilitățile publice, care pun în discuție viitorul orașelor pe care le conduc. Numai că, în România, tradiția aranjamentelor subterane i-a făcut pe mulți primari să lucreze cu aceste societăți locale în propriul interes, să pună la lucru contracte favorabile familiilor lor și clienților politici. Orice modificare a legilor anticorupție este însă dificilă în România, fiindcă urmările nu duc neapărat la o mai mare coerență, ci deschid mai multe portițe de fugă pentru cei antrenați să lucreze pe muchia legilor.
Verdictul de nevinovăție în cazul Iohannis s-ar putea să-i frustreze pe ceilalți edili declarați incompatibili, care nu mai au alte căi de atac și care și-au pierdut fotoliile. Ei nu vor înțelege de ce președintele a câștigat și ei au pierdut.
Judecătorii Înaltei Curți au avut de partea lor atât argumentația colegilor de la Curtea de Apel Alba Iulia, care-l declaraseră nevinovat pe Klaus Iohannis anul trecut, cât și rațiuni legate de interesul național. Existau, firește, soluții de înghețare a situației, după cum au explicat constituționaliștii autohtoni, dar, cu un verdict negativ sau cu un proces înghețat, Klaus Iohannis ar fi fost un președinte vulnerabil.
Înalta Curte a judecat curajos, fiindcă de fapt nu era vorba nici despre corupție, nici despre vreo crimă, ci despre o situație interpretabilă a Legii ANI. Ce s-ar fi întâmplat dacă judecătorii ar fi rămas blocați în clișeele sugerate de Agenția Națională Anticorupție? Klaus Iohannis ar fi trebuit să renunțe la mandat, punând valorile morale mai presus de funcție, așa cum spunea în campania electorală? Sau toată afacerea ar fi intrat în conservare, lăsându-le oponenților președintelui calea deschisă pentru o eventuală suspendare? O astfel de perspectivă ar fi făcut din președintele României un om slab în interior și în afară, fără putere de negociere și fără perspectiva de a avea un mandat eficient și întreg.