Pentru mine, dimineata zilei de 22 decembrie 1989 n-a inceput prea placut. In casa era frig, nu facuseram rost de brad. Se anunta cea mai sumbra vacanta din toti anii mei de scoala generala, iar parintii nu pareau deloc interesati de asta. De zile intregi ascultam "Europa Libera" in plenul familiei, ceea ce era un lucru rar. Tata nu prea ne dadea voie sa ascultam o data cu el de teama ca o sa povestim la scoala ce am fi auzit la radio, iar urmarile puteau fi… incalculabile. Dar in serile acelei saptamani, stand in jurul radioului din bucataria dominata de un ingenios device de incalzire suplimentara, a facut o exceptie. "Europa Libera" vorbea despre morti si raniti la Timisoara, iar tonul relatarilor, pe fondul bruiajului permanent, era cu totul altul decat cel pe care il stiam eu dinainte, cand ma miram ca prezentatorii vorbesc despre "domnul Ceausescu" cand la televizor era tot timpul "tovarasul". Ingrijorarea de la radio a fost singura realitate certa a acelor zile.
Datorita acelei ingrijorari nu ne-am mirat prea tare cand am auzit pe 22 decembrie, dar de data asta in miezul zilei si la Radio Romania, fara bruiaj, vocea lui Ion Caramitru. Cu rasuflarea taiata, a vorbit scurt si tot ce am tinut minte a fost ca "Dumnezeu si-a intors fata spre noi". Datorita acelei ingrijorari ne-am gandit, copii singuri acasa, ca daca "exista Dumnezeu" se da la radio, ar fi bine sa vedem ce s-o intampla la televizor. Acolo l-am vazut pe Mircea Dinescu in puloverul lui lalai, habar n-aveam cine era, si pe ceilalti, care aratau cu totul si cu totul altfel decat orice se vazuse vreodata in Romania. Apoi, datorita aceleiasi ingrijorari, am inceput sa ne intrebam cu teama pe unde or fi parintii nostri. In cele din urma, a sunat mama de la un telefon public, de undeva din centru. Era fericita. Era fericita pentru ca era libera asa cum au fost atatia si atatia oameni pe strazi, vreme de cel putin cateva ore, in inima Bucurestiului. Ne-a spus sa nu ne fie frica si ca absolut totul o sa fie bine.
E greu sa spunem dupa 20 de ani cat de bine ne este. Cine se uita cu atentie la imaginile oamenilor care strigau in Piata Palatului "Ole, ole, Ceausescu nu mai e!" nu poate sa nu observe chipurile pamantii si culorile sterse care ii alcatuiau. Daca gandim lucrurile astfel, e drept ca Romaniei ii merge infinit mai bine. E drept ca integrarea in Uniunea Europeana si in NATO inseamna ca societatea romaneasca a capatat suficienta forta sa se ridice in picioare. Dar organismul politic romanesc este inca foarte slabit.
Vreme de multi ani, in Piata Universitatii s-a strigat obsesiv "Cine a tras in noi 16-22?". Raspunsul a intarziat insa atat de mult, incat chiar si cei mai sinceri si mai dezinteresati anticomunisti nu mai stiu cum sa trateze aceasta intrebare incomoda. Era limpede ca un astfel de raspuns nu va putea fi dat cata vreme la putere s-a aflat partidul lui Ion Iliescu, dar rezultatele au ramas la acelasi nivel 0 si in vremea mandatului lui Traian Basescu. Declaratia de condamnare a regimului comunist ca ilegitim si criminal a fost pasul simbolic al statului roman. Dar dreptatea, ca sa fie dreptate, are o profunda componenta practica. Aud ca, mai nou, familiile victimelor sunt intimidate reprosandu-li-se ca cer compensatii materiale.
Dar abia compensatiile financiare, pe langa cele simbolice si morale, vor arata ca ceva s-a schimbat in Romania si ca statul roman se leapada de crima si isi respecta cetatenii platindu-le compensatii atunci cand greseste. Aceasta este relatia corecta intre stat si cetatean, despre care vorbea presedintele ce a depus ieri juramantul.
Dar sistemul judiciar din Romania a esuat lamentabil in privinta condamnarii vinovatilor, dupa cum a esuat si in privinta crimelor savarsite de comunisti inainte de momentul 1989. Procurorul general al Romaniei, Laura Codruta Kovesi, a admis textual acest esec intr-un interviu acordat Romaniei libere in toamna. Alaturandu-se la televizor unui ingenuu grevist al foamei, presedintele Basescu a apostrofat-o public pe responsabila pentru calitatea proceselor deschise de stat in Romania: "Au murit 1.600 de oameni la Revolutie, iar voi inchideti dosarul.
Aveti solutie sau nu? Au murit oameni la Mineriada din 13-15 iunie. Ce vreti sa spuneti ca va impun o solutie? Va impune realitatea sa spuneti daca oamenii s-au impuscat singuri sau au fost impuscati de cineva!". Ulterior, in ajunul unei campanii electorale care a folosit la maximum antinomia comunist/anticomunist, Traian Basescu a reconfirmat-o in functie pe aceeasi Laura Codruta Kovesi in fruntea aceluiasi Minister Public. Se poate intelege din aceasta decizie ca pe lista Parchetului General se afla la loc de frunte finalizarea dosarelor Revolutiei?
Filosofia Ministerului Public din Romania spune ca procurorii statului roman nu pot ancheta uciderea de catre Securitate a celor care au facut parte din rezistenta din munti, a taranilor rasculati impotriva colectivizarii, a preotilor marunti care refuzau sa-si lase enoriasii in bratele ateismului cu senile. De ce? Pentru ca Romania nu a adoptat decat in Codul Penal din 1969 Conventia ONU din 1968, conventie care statueaza imprescriptibilitatea crimelor de razboi si a crimelor impotriva umanitatii.
Si cum legislatia nu poate fi aplicata retroactiv, statul roman se resemneaza ca nu poate face nimic in privinta ororilor petrecute in anii ’50. Pe de alta parte, in acest an au expirat o gramada de termene de prescriptie in privinta mult mai recentei Revolutii si Mineriade din 1990. Cum se face ca Ministerul Public al Romaniei nu s-a gandit sa incadreze uciderile din decembrie 1989 si cei peste 100 de morti (neoficial) din iunie 1990 la crime impotriva umanitatii? Daca pentru martirii anilor ’50 nu mai putem face nimic altceva decat muzee si biserici, nu exista nici o explicatie rezonabila pentru care vinovatii pentru mortii mai noi sa nu fie pedepsiti.
Raportul Comisiei prezidentiale in baza caruia a fost condamnat regimul comunist ca ilegitim si criminal se refera la aceste doua evenimente finale ca facand parte din consecintele dictaturii ca atare. Cum se explica atunci renominalizarea Laurei Codruta Kovesi in postul de procuror general al Romaniei daca domnia sa promoveaza filosofia de mai sus?
Nu inseamna ca intre vorbele statului roman, adica declaratia din 18 decembrie 2006, si faptele statului roman e o diferenta de la cer la pamant? Iar daca statul roman minte prin institutiile sale in privinta unor fapte atat de grave cum sunt uciderile, ce garantii avem noi ca "maruntele" noastre drepturi constitutionale sunt si vor fi aparate? Ce fel de stat de drept este aceasta? Unde este domnia legii?
