Criza greacă marchează sfârșitul iluziei pe care o vinde orice idelog comunist/socialist din Vest. Că bunăstarea „maselor” este posibilă pe seama „capitaliștilor”. Că poți consuma la nesfârșit fără să produci și că poți da vina la nesfârșit pe „exploatatori”. Adevărul self-evident este că bunăstarea e tot atât de mult o chestiune de bună guvernare și responsabilitate politică și democratică pe cât este una de productivitate și inovație. Ultima redută a stângismului populist occidental se prăbușește în Grecia spre furia și deznădejdea ideologilor.
În fierbințeala momentului se vorbește despre o criză europeană fără precedent generată de o eventuală ieșire a Greciei din zona euro, de pierderea „sufletului” european o dată cu expulzarea „leagănului civilizației europene”, de amenințarea rusă (mereu prezentă), despre o „tragedie greacă demnă de Eschil și Sofocle” și de alte scenarii apocaliptice post-referendum. Ceea ce are nevoie Grecia și Europa este de o bună doză de realitate și (auto)ironie în sens socratic. Mai mult de Aristofan decât de Sofocle. Și punctul de pornire ar trebui să fie admiterea onestă (altă calitate socratică) a faptului că iluzia ideologică a infinitei bunăstări de masă pe banii altora este doar atât, o iluzie.
Economia nu a fost niciodată o afacere de clasă așa cum încearcă ideologii stângii populiste să ne facă să credem, adică de redistribuție echitabilă a tortului bunăstării ci a fost și a rămas întotdeauna a producerii tortului. Ceea ce nu au înțeles niciodată comuniștii este cât de complicat și fragil este un proces de producție simplu, câtă bunăstare generează pe parcurs și cât de mulți oameni depind de acest proces simplu dar esențial, de la fermierii care cultivă grâul până la producătorii de ciocolată, ca să păstrăm metafora. Tocmai pentru că ideologia îi orbește și nu sunt capabili să vadă aceste relații economice la nivel micro esențiale pentru menținerea țesutului social și pentru generarea bogăției, soluțiile comunistului/socialistului sunt întotdeauna brutale, autoritare și simpliste. „Guvernul/Statul să dea”, „Guvernul să ia de la bogați și să dea la săraci”. Ironia face ca exact acest gen de „soluții” să genereze proastă guvernare, corupție, ineficiență economică, nivel de trai redus și, în cazuri extreme, faliment.
Andrei Pleșu scria că grecilor le place să reamintească faptul că ei eu inventat cuvinte ca „democrație”, „economie” și chiar „Europa” și observa că tot grecii sunt, la o adică responsabili și de cuvinte precum „haos”, catastrofă” și „apocalipsă”. Iată un exemplu de asemenea catastrofă de fabricație grecească. Oamenii din nordul auster au fost indignați de știrile privind al 13-lea și al 14-lea salariu și pe bună dreptate, dar important este cum s-a ajuns aici. Pe scurt, printr-o prevedere constituțională absolut iresponsabilă, potrivit căreia slujbele din aparatul de stat sunt garantate pe viață. Acest lucru s-a întâmplat pentru că grecii au crezut în iluzia că numai Statul poate să distribuie în mod echitabil bogăția. Ce s-a întâmplat a fost că la fiecare ciclu electoral familiile politice care se succedau la putere (de stânga sau de dreapta) își negociau cu actori cheie o serie de poziții în aparatul de stat, în care salariile au crescut constant și nejustificat. În final, Grecia a ajuns ca la o populație de 11,5 milioane de locuitori să aibă peste un milion de angajați la Stat. Această situație a generat corupție pe scară largă, atât prin faptul că funcțiile lucrative erau negociate politic cât mai ales pentru că având funcția garantată pe viață, funcționarii de stat puteau să negocieze cu sindicatele și cu marii proprietari condiții avantajoase pentru cei din urmă și dezavantajoase pentru stat.
În Grecia a apărut astfel o clasă de mijloc complet artificială formată din funcționari guvernamentali sau plătiți de stat care lucra în complicitate cu oligarhia politico-economică. În aceste condiții, instituțiile menite să asigure separația puterilor în stat, controlul efectiv al echilibrului pieței și al utilizării banului public nu au funcționat niciodată. Confruntați cu un stat abuziv și corupt, agenții economici privați au devenit cetățeni de mâna a doua care, în mod legitim au făcut tot ce au putut pentru a eluda Fiscul și a-și prezerva veniturile. Infecția s-a spart o dată cu criza euro când nordicii au observat că maniera în care grecii rostogolesc împrumuturi din ce în ce mai mari în condițiile de deficit din ce în ce mai mare nu înseamnă altceva decât transferul de bani din buzunarele contribuabilului occidental în buzunarele statului elen, care le gestiona cu aceeași iresponsabilitate și impunitate.
Ceea ce au făcut iluzioniștii greci în aceste condiții a fost să scoată în prim-plan solicitările de ajustare fiscală ale Troicii, creșterea impozitelor și a TVA, „tunderea” sistemului de pensii etc, toate reversibile în timp după redresare, pentru a ascunde cele mai importante solicitări, care privesc reforma fundamentală a statului și a instituțiilor independente. Este exact cea ce Tsipras refuză să facă. Tsipras nu a vrut niciodată să ajungă la un acord cu Troika pentru că nu vrut să reformeze statul elen. De aceea, preferă să scoată Grecia din zona euro cu consecințe greu de anticipat doar pentru a salva „idealurile egalității și echității comuniste”. Unii ideologi de stânga precum Paul Krugman pedalează (la propriu, de vreme ce a ținut să scrie în timp ce se afla în excursie cu bicicleta) pe nevoia „nu”-ului la referendum sub motivul că „haosul care ar urma ieșirii din zona euro nu poate fi mai rău decât cel de acum”. Este un îndemn disperat profund lipsit de onestitate adresat lui Tsipras să recurgă la un experiment social imprevizibil numai pentru a salva iluzia comunistă dar și un semn că în rândurile imensei elite intelectuale socialiste din Occident s-a instalat panica.
