În Aprilie 1990 a început în România un experiment democratic unic. Īmpotriva cursului politic pe care apucase societatea românească, împotriva chiar a dorințelor unui Occident speriat de prea multă libertate în Est într-un moment în care Uniunea Sovietică era încă o prezență foarte reală, zeci de mii de oameni s-au adunat în fiecare seară pentru a respinge orice formă de neocomunism, o amenințare reală și cât se poate de prezentă în acel moment. Piața Universității a părut că a fost înfrântă atunci când, la alegerile din 20 mai, FSN a obținut peste 70%, țărăniștii în jur de 3% iar mișcarea pentru democratizarea reală a țării și occidentalizare a fost strivită pe 14-15 Iunie de hoardele minerești. Ulterior, după aderarea la NATO și Uniunea Europeană, s-a observat că, în final, Piața Universității a învins pentru că obiectivele Pieței, occidentalizarea și refuzul neocomunismului au câștigat. Dar mai e ceva extrem de important și mai minunat pe care l-a realizat Piața Universității și pe nu cred că organizatorii demonstrației din 1990 l-au visat, darămite să-al fi plănuit.
Piața Universității a devenit, grație încărcăturii simbolice a anului 1990, kilometrul zero al democrației românești, locul care te validează sau te condamnă pentru veșnicie din punct de vedere democratic. Īn 1996, victoria lui Emil Constantinescu a fost sărbătorită în Piață și la fel și cea a lui Traian Băsescu din 2004. Īn 2007, oamenii s-au adunat spontan pentru susținerea președintelui Traian Băsescu, suspendat abuziv de ceea ce era evident o coaliție oligarhică și nu a fost nici o îndoială pentru nimeni că demonstrația trebuie să aibă loc în Piața Universității. Chiar și în 2012, oamenii lui Voiculescu au încercat cu disperare să folosească Piața pentru a legitima o oroare politică cum a fost USL. Protestele "Uniți salvăm" pentru blocarea exploatării de la Roșia Montană nu aveau nimic de-a face cu moștenirea Pieței Universității ba chiar erau declarat, prin stângismul agresiv, complet opuse spiritului anticomunist al Pieței originare dar, cu toate acestea, au ales să pornească din Piață seară de seară. Se puteau întâlni oriunde, în Piața Unirii, în Piața Romană sau în Piața Rosetti. De ce au ales Piața Universității? Pentru că Piața Universității validează din punct de vedere democratic în România. Cum s-a ajuns la această situație absolut remarcabilă, în care memoria unei Manifestații strivite de agenții Puterii devine reperul legitimității democratice este o materie de studiu pentru sociologi, dar faptul trebuie remarcat ca atare.
De atunci, modelul Pieței Univesității a fost importat în multe părți ale lumii. În Serbia, în Bulgaria în Georgia și, mai ales, în Ucraina. Maidanul de la Kiev nu ar fi fost posibil fără Piața Universității, cu toată încărcătura tragică. Acum se încearcă ceva și la Chișinău. Cu toată ostilitatea mea ca om de dreapta față de mișcări gen Occupy si we are 99%, nu pot sa nu observ cu oarecare stisfacție că au încercat și eșuat să ocupe aceeași Piață a Universității.
Și așa ajungem la demonstrațiile de acum. Am auzit niște băieți de la stânga care se arată dezamăgiți că mișcarea din Piață nu e suficient de anti-austeritate și strâmbă din nas că nu seamănă cu Syriza sau Podemos. Ghinion. Nici n-o să semene. Ceea ce mi se pare excepțional este că acum, după 25 de ani, avem din nou de-a face cu un experiment unic de democrație.
Dacă am citit bine piața, atunci ceea ce se cere este, ca să mă exprim prețios, să fie adus înapoi demos-ul în democrație, poporul în ceea ce se numește puterea poporului. Putem spune aceste lucruri fără teama de a fi acuzați de populism pentru că Piața nu este populistă. Ceea ce mi se pare excepțional este că, deși au revendicări holiste gen "Jos Sistemul", au în același timp, soluții foarte aplicate, gen "cum să facem să meargă primăria mai bine".
Cea mai gravă este criza delegitimitate. Tinerii nu se mai simt reprezentați. În modul cel mai simplu este așa: "După ce că ăștia (statul) trăiesc pe banii mei, și după ce ne fură, își mai și bat joc de noi. Acum ne și omară". Dacă nu mă înșel grav, atunci scopul acestor demonstrații este să refacă legătura democratică autentică între cetățean și putere. De aceea a picat si patriarhul Daniel si biserica ortodoxă în această poveste. Oamenii nu mai simt că biserica, a cărei misiune este să fie alături de ei îi mai reprezintă. Aceasta este o ironie amară. Ne lăudăm, ca ortocși, că spre deosebire de alții, în loc să predicăm aspirația spre o divinitate îndepărtată și distantă, îl aducem pe Dumnezeu în preajma fiecăruia prin Biserică, icoană și rugăciune, dar, cumva, Biserica noastră a fost departe de noi. Așa cum demonstranții nu cer anihilarea statului, ci ca statul să îi reprezinte, așa cer și ca Biserica să fie într-adevăr Biserica lor. Să-și facă datoria și să-l aducă pe Dumnezeu ïn mijlocul lor așa cum se cuvine, nu să se ascundă în spatele unor prejudecăți provinciale.
în 1990 Piața Universității a asumat drept una din principalele revendicări punctul 8 al Proclamației de la Timișoara privind Lustrația. Ideea este că o Piață democratică definită ca spațiu al libertății va prelua întotdeauna ideile și propunerile venite de oriunde din țară. Dar Piața Universității rămâne spațiul de grație al democrației și ibertății românești. Glorie Pieței UniversItății.
