Notă pentru judecătorii Curţii Supreme: Dan Voiculescu nu a fost „informator” sau „colaborator” al Securităţii! El este însuşi chipul Securităţii şi nici un verdict nu poate amâna sau nega acest adevăr.
Dan Voiculescu a reuşit câteva performanţe care, în context românesc, pot fi considerate remarcabile sau chiar excepţionale: cine a avut vreodată curiozitatea să răsfoiască ziarul-portavoce al trustului său media va fi dat peste o serie de dosare consistente ale Revoluţiei. Fapt cu atât mai remarcabil cu cât, pentru Voiculescu, Revoluţia nu a existat: decembrie 1989 l-a prins în funcţia de director al celebrei „întreprinderi de comerţ exterior‘‘ a Securităţii, Crescent, şi acolo a rămas până în 1992. În ’90, canadienii aduşi de statul român să dea de urma conturilor lui Ceauşescu au cerut arestarea lui Voiculescu. Statul român a ales să-i concedieze pe canadieni. În 2008, Parlamentul României a ajuns la concluzia că realitatea este prea complicată şi a hotărât demiurgic să o simplifice decretând ceea ce este şi ceea ce nu este – în cazul amintit, că Ceauşescu nu a avut conturi.
Imediat după Crescent apare Grivco, care începe să facă de toate, de la comerţ exterior la energie şi televiziune, astfel încât astăzi Voiculescu deţine – a se slăbi cu transferul acţiunilor către fiice! – cel mai mare trust media din România, pe care l-a folosit ca instrument de presiune pentru a-şi promova interesele politice şi de afaceri şi ca armă împotriva adversarilor (Sinteza Zilei este singura emisiune din lume care îndeplineşte un singur scop, seară de seară, neîntrerupt de peste cinci ani: îl înjură pe Băsescu).
În 2004 şi 2008, Voiculescu se alege, sub umbrela PSD, deci cu o legitimitate democratică şubredă, în Senatul României. Dacă schema USL funcţionează, Voiculescu are toate şansele să fie primul cetăţean care ajunge al doilea om în stat (preşedintele Senatului) fără să fi trecut în viaţa lui printr-un proces electoral. În 2008 îşi leagă numele în mod ruşinos – dar cum altfel? – de o lege care face legală o ilegalitate – naţionalizările comuniste – sub mandatul guvernamental al unui partid pretins liberal pentru care proprietatea ar fi trebuit să fie, în principiu, sfântă. Remarcabil!
Îşi numeşte omul de paie – Codruţ Şereş – la Ministerul Economiei – sub mandatul căruia cumpără energie la cele mai mici preţuri şi numai la ore de vârf. Omul de paie este acuzat de trădare naţională într-un alt dosar legat de energie, dar Voiculescu rămâne neatins. În aprilie 2007 este trimis în judecată pentru afacerea Loteria Română şi, câteva săptămâni mai târziu, Băsescu este suspendat pe baza unui raport alcătuit de o comisie condusă de Voiculescu.
În 2000, preşedintele Emil Constantinescu şi directorul SRI, Costin Georgescu, ambii proveniţi din societatea civilă anticomunistă, ambii veniţi la putere pe un val de revendicări morale şi antisecuriste, îi trec „dosarul de reţea” – adică de OFIŢER DE SECURITATE – la „siguranţă naţională”. În 2006, o parte din dosar iese la lumină şi CNSAS îi dă verdict de „poliţie politică” lui Felix. Consecinţa? Chiar înainte ca CNSAS să se apuce de cercetarea dosarelor magistraţilor, Curtea Constituţională admite „excepţia de neconstituţionalitate” invocată de Voiculescu şi aproape că desfiinţează CNSAS, care este deposedat de majoritatea atribuţiilor. Se adoptă pe fugă o nouă lege, dar Voiculescu reuşeşte să schilodească serios CNSAS.
În 2008, Curtea de Apel confirmă totuşi verdictul CNSAS, iar dosarul Felix-Voiculescu ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care joi a amânat verdictul cu o săptămână. O amânare inutilă, pentru că tot ce are de făcut Curtea Supremă este să ia notă de caracterul remarcabil şi excepţional al lui Voiculescu. Un om cu o asemenea avere, o asemenea invulnerabilitate, o asemenea influenţă şi o asemenea putere nu poate exista în România.
Sau poate, dar cu o condiţie: scriam nu demult că S.O. Vîntu nu este omul Sistemului, ci Sistemul însuşi. Dan Voiculescu nu este Sistemul, el este chipul vizibil al celor care controlează Sistemul. Este chipul hidos al Securităţii. Instanţa Supremă are de ales între a ascunde mai adânc portretul lui Dorian Gray în subteranele Justiţiei şi a-i da lovitura de graţie.