E normal ca salariul şefului statului, al premierului și al președinţilor celor două camere ale Parlamentului să fie dublat. E firesc ca retribuţia vicepremierului să crească de la 5.800 de lei, cât este acum, la 14.000 de lei, de la 1 august. E în concordanță cu timpul prezent ca remunerațiile consilierilor prezidențiali să crească de două ori şi jumătate.
Nu e nimic ciudat în faptul că Victor Ponta a declarat la începutul lui iulie că va anula ordonanța de urgență privind majorarea salariilor înalţilor demnitari, ca la finalul lunii să o menţină în vigoare. Nu e nimic nelalocul lui în faptul că premierul a acuzat o înțelegere ascunsă între președintele Klaus Iohannis și vicepremierul Gabriel Oprea pe aceste măriri.
Nu e surprinzătoare nici afirmaţia lui Oprea că, din contră, Iohannis și Ponta au bătut palma în culise pentru a-şi creşte veniturile. Și nu e uimitor că președintele statului a considerat decizia „o intenție înțeleaptă, cu bătaie lungă”, deoarece, printre altele, „remuneraţia unui demnitar reflectă într-o măsură rezonabilă poziţia în stat”.
Nu e de mirare nici măcar faptul că, prin această ordonanță de urgență, vor ridica lunar minim 14.000 de lei și înalții prelați ai Bisericii Ortodoxe și ai Bisericii Greco-Catolice, precum şi liderii altor culte religioase din România, asimilați înalților demnitari.
E normal. Iar această “normalitate” e validată pur și simplu prin faptul că aproape nimeni nu protestează împotriva ei.
În afara unei părți a presei, tot mai reduse, și a câtorva voci răzlețe, tot mai puţine, restul românilor nu par să fie deranjați de dezmăţul financiar al celor care ne conduc. Nu au de gând să organizeze mitinguri, nu au chef să se opună nici măcar prin benignele petiţii on-line. Poporul consideră majorarea salariilor înalților demnitari o decizie absolut justificată, cel puţin eu aşa înţeleg din lipsa de reacţie a oamenilor. Şi cred că la fel a înţeles şi cartelul de politicieni de la Bucureşti: cât timp nu sunt contestaţi masiv, câtă vreme nu există o voce solidă care să-i determine să se replieze, de ce nu şi-ar mări salariile?
Pe acelaşi raţionamet, de ce să nu reintroducă și pensiile speciale pentru militari, aviatori, polițiști și funcționari. Dacă nici măcar restul pensionarilor, altfel destul de vocali la scara blocului ori la coadă la medicamente, nu sunt revoltaţi de această discriminare grosolană, de ce să nu o aprobe deputații și senatorii? Tăcerea noastră este, la urma urmei, un acord.
Şi la cum arată lucrurile în prezent, politicienii au liber să împartă banul public după cum doresc. Există câteva milioane de proprietari de autoturisme în România, oameni mai bogați sau mai săraci, cu toții obligați să se îngrămădească pe aceleaşi șosele înguste și periculoase, pe aceleaşi drumuri cu gropi și fără semnalizare. Majoritatea înjură din spatele volanului, pe guvernanți şi pe colegii de trafic, plătesc printre dinţi maşinile stricate, dar ați văzut măcar 1.000 să se adune în fața Guvernului pentru a protesta împotriva faptului că aproape un miliard de lei de la Ministerul Transporturilor au rămas necheltuiţi până acum? Am trecut ieri prin Piața Victoriei și, în afară de aglomerația insuportabilă de zi cu zi, era liniște totală, jandarmii se plictiseau prăjindu-se la soare.
Nici măcar sancțiunea prin vot, ultimul bastion al speranţei noastre, nu mai funcționează. Și nu mă refer la sentimentul acela de cârciumă, că pe oricine ai vota, toţi fură, ci la un aspect cât se poate de concret. Un politician pierde rușinos o rundă de alegeri – mă refer, evident, la Victor Ponta – și nu doar că nu se retrage într-un colț discret, ci se distrează pe seama noastră, a tuturor, ba conducând guvernul, ba operându-se în Turcia, ba mărindu-şi salariul, ba plecând într-o binemeritată vacanță în SUA.
Şi de ce nu ar face-o? Ați văzut o manifestaţie masivă a celor care se simt ultragiaţi de comportamentul post-electoral al lui Victor Ponta? Nu? Păi atunci nu doar premierul este de vină că a rămas premier.
M-am bucurat teribil acum doi ani, când am văzut în stradă 10.000 de oameni protestând împotriva proiectului Roșia Montană și am fost convins că, în sfârșit, românii au redescoperit plăcerea și beneficiile protestului de stradă. Din păcate, m-am înșelat. Din acele momente frumoase pentru spiritul civic nu s-a dezvoltat presiunea permanentă asupra politicienilor la care speram şi la care avem dreptul. Din contră, românii pare că și-au epuizat atunci, pentru o lungă vreme, toate resursele de revoltă de care sunt capabili.
Aşa că e absolut normal ca președintele, premierul și președinții celor două camere ale Parlamentului să primească salarii mărite.
