Ancheta DNA care a dus la arestarea judecătoarelor Dinu şi Costache, de la Tribunalul Bucureşti, demonstrează încă o dată amploarea corupţiei din justiţia română. Pe de altă parte, este şi o confirmare că transformările prin care au trecut în ultimii ani unele instituţii cu atribuţii în lupta anticorupţie dau rezultate.
În ultimii trei ani am avut mai mulţi judecători trimişi în judecată pentru luare de mită, trafic de influenţă şi favorizarea infractorilor decât am avut în ultimii 60. Mulţi dintre ei de la cea mai importantă instanţă din ţară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deoarece ultimul bastion al dreptăţii se transformase până de curând într-o maşină de făcut bani murdari din sentinţe măsluite în favoarea marilor corupţi.
Loviturile repetate şi dure pe care anchetatorii le-au dat reţelelor mafiote din justiţie explică disperarea cu care anumiţi politicieni şi magistraţi caută să se alieze pentru a impune şefi obedienţi în fruntea parchetelor, în special a DNA, pentru a-şi subjuga din nou Consiliul Superior al Magistraturii, dar şi pentru a schimba legile siguranţei naţionale.
Explică, în final, şi ura pe care o poartă acelor ţări care îi ameninţă că ne vor tăia inclusiv sursele de finanţare externă dacă nu renunţă la planurile lor de a readuce justiţia în vremurile în care magistraţii erau deasupra legii.
Era şi este vorba de sfârşitul epocii de aur a corupţiei în justiţie. De încheierea, în sfârşit, a unei perioade care s-a întins pe câteva decenii, în care marea majoritate a magistraţilor au luat mită fără nici cea mai mică temere că ar putea ajunge vreodată la închisoare. În acest răstimp, condamnarea pentru corupţie a unui judecător, în special, a fost un eveniment extrem de rar, rezultatul unui joc al hazardului mai degrabă decât urmarea unui efort sistemic de a curăţa justiţia de infractori.
Din cauză că probabilitatea de a fi prins era egală cu aceea de a fi lovit de fulger, puţinele arestări şi condamnări de magistraţi corupţi nu au speriat pe nimeni. De fapt, ele nu făceau decât să confirme că trebuia să ai un ghinion îngrozitor ca să păţeşti ceva. Cine nu iese din casă pe ploaie de teamă că va fi lovit de fulger?
Această convingere absolută în rândul magistraţilor că negoţul cu dosare şi sentinţe este cea mai sigură afacere din România a nenorocit România. Pentru că atâta vreme cât abdicarea lor de la a arbitra dreptatea şi nedreptatea, respectarea şi nerespectarea legii, a fost cvasitotală, hoţia şi inutilitatea competenţei, pe care o atrage după sine domnia hoţilor, au devenit normă.
Iar declinul accelerat al acestei ţări nu este nimic altceva decât consecinţa faptului că zonele sănătoase din societate şi economie au fost sufocate de cele care le parazitează şi nimeni nu le-a sărit în ajutor. În epoca de aur a corupţiei, magistraţii nu au avut nici un motiv să pună capăt relaţiei parazitare dintre mafioţi şi oamenii cinstiţi, deoarece trăiau de pe urma ei. O impozitau.
Anihilarea reţelei Voicu-Costiniu a fost primul semnal convingător că anumite centre de putere ale statului s-au decis să pună capăt relaţiei toxice dintre politicieni, magistraţi şi infractori. Şi nu întâmplător au decapitat o reţea care avea capete de pod la vârful unui partid (PSD), la vârful justiţiei (Înalta Curte) şi care lucra în beneficiul unor oameni de afaceri de top care au făcut averi furând din banul public.
Confirmarea că asaltul împotriva magistraţilor corupţi a început cu adevărat a venit la scurt timp. După reţeaua Voicu-Costiniu a căzut şi cea a judecătoarei Gabriela Bârsan, din care mai făceau parte alţi trei judecători de la Înalta Curte şi care a fost acuzată că vindea sentinţe tot unor oameni de afaceri, în schimbul bijuteriilor şi al vacanţelor de lux. Ancheta a declanşat un adevărat tsunami în cea mai înaltă instanţă din România: nu mai puţin de 12 judecători şi-au cerut retragerea din magistratură.
I-au urmat şi judecătoarea Georgeta Barbălată, tot de la Înalta Curte, acuzată că îşi petrecea vacanţele împreună cu liderul mafiei vietnameze şi urmărită penal pentru că îi avertiza că sunt urmăriţi chiar pe cei cărora le semna mandatele de interceptare, şi Maria David, tot de la Înalta Curte, condamnată pentru că a primit 200.000 de euro de la un om de afaceri pentru a interveni la o altă instanţă pentru a fi achitat. Lidia Bărbulescu, fost preşedinte interimar al instanţei supreme, a scăpat cu pensionarea după ce a fost audiată doar ca martor în dosarul reţelei Gabrielei Bârsan.
Judecătorilor de la Înalta Curte li se adaugă pe lista neagră a corupţilor şi câţiva zeci de colegi de la diverse instanţe din ţară, plus un număr egal de procurori şi avocaţi. Memorabil este cazul judecătorului Petre Podea, de la Tribunalul Prahova, dar nu pentru faptul că lua şpagă în smântână, carne de cârnaţi şi şorici, ci pentru una din reflecţiile sale de magistrat îmbătrânit în rele: „Bă, eu nu mai ştiu cum să vorbesc cu oamenii în ultima vreme şi mai ales cu colegii mei. Nu mai e pleiada aia a noastră, cum vorbeam noi între noi, deschis. Te rog să mă crezi“.
Marea performanţă a celor ce muncesc de câţiva ani buni la curăţarea sistemului judiciar de infractori nu se vede în cifrele absolute ale celor trimişi în judecată sau condamnaţi, ci în declaraţii precum cea a judecătorului Podea.
Aura de invincibilitate a magistraţilor corupţi a fost distrusă. Reţelele de complicităţi care până acum funcţionau ca unse – poliţişti, procurori, avocaţi, grefieri, secretare, judecători, şefi de instanţe, „pleiada asta a noastră“ – au început să dea rateuri. Le-a intrat deja în oase spaima că orice inculpat care le propune o şpagă poate fi un denunţător sub acoperire. Că în fiecare pachet cu şorici se poate ascunde biletul de autobuz spre puşcărie. Că fiecare coleg la care merg să-i propună să elibereze un cămătar şi să împartă câteva zeci de mii de euro ar putea să-i toarne la DNA – „Eu nu mai ştiu cum să vorbesc cu oamenii în ultima vreme şi mai ales cu colegii mei“.
Sigur, asta nu înseamnă nici pe departe că justiţia română s-a albit, că nici un magistrat nu mai cere sau nu va mai lua mită. Nici vorbă. Tentaţia hainelor de blană – la Bucureşti este alt mercurial decât la Ploieşti şi probabil că judecătoarele Dinu şi Costache, care, între două şpăgi, se luau la întrecere care are nurca cea mai scumpă, s-au tăvălit pe jos de râs când au aflat că „amărâtul“ de Podea şi-a riscat libertatea pentru „nişte şoricel, aşa, mai frăgezel!“ – ori tentaţia banilor este mult prea mare, chiar şi pentru nişte judecători care au un salariu, pe cartea de muncă, de cinci mii de euro pe lună.
Mulţi vor continua să înfrunte riscul de a fi prinşi în timp ce negociază achitarea unui interlop sau a unui politician, după cum întotdeauna vor exista spărgători de locuinţe dispuşi să rişte ani de puşcărie pentru o viaţă mai de boier. Cel mai probabil, gangsterii în robe vor inventa moduri noi de acţiune, se vor bloca cu liftul între etaje pentru a negocia şpaga fără să fie ascultaţi, după cum a făcut judecătoarea arestată vineri, botezată sugestiv „Antonela SRL“. Dar nu se vor lăsa.
Diferenţa, însă, între cum operau mafioţii din justiţie acum cinci ani şi cum o fac acum este colosală. Aranjamentele „deschise“, de care îşi amintea Podea cu nostalgie, ticluite fără teama că îi ascultă SRI-ul, asigurau o productivitate maximă. Probabil că unii judecători vindeau zece sentinţe pe zi. Pentru că nu doar lipsa de ştaif îl făcea pe Podea să ceară şpagă în smântână, ci şi modul lui de operare.
Cei din generaţia sa, dar şi mulţi dintre învăţăceii pe care i-au pervertit încă din primele zile în sălile de judecată nu iau mită o dată pe lună, de la un mare şmecher, ci de la zece mai mărunţi, dar zilnic. Unuia îi cer şorici, altuia un camion de lemne, altuia un loc de casă, sau o vacanţă, sau un serviciu pentru o nepoată, sau un butoi cu vin, sau să-i repare maşina, sau un câine de rasă, sau un set de oale Zepter – cum a cerut mită judecătorul Burzo din Cluj, protagonistul unuia dintre cele mai celebre dosare finalizate de Daniel Morar înainte de a veni la Bucureşti.
Spaima de DNA, de SRI, de CSM (sau, dacă preferaţi un termen mai academic, „efectul de disuasiune“) subminează în primul rând această cadenţă de bandă rulantă a corupţiei în justiţie, dimensiunea ei industrială. Care a contat enorm în inducerea la nivel de masă a convingerii că în tribunalele din România dacă nu dai şpagă poţi muri cu dreptatea în mână. Chiar dacă vor continua să mai ia de la „clienţi“ sau intermediari în care au deplină încredere, nu vor mai lua de la toţi, oricând şi oricum. Este un prim pas, extrem de important, în transformarea corupţiei din regulă în excepţie.
Pentru ca procesul să continue este nevoie ca tot ce s-a început în ultimii ani să evolueze cel puţin în aceiaşi parametri de eficienţă ca şi până acum. Adică, DNA şi Parchetul General să nu se lase intimidaţi de presiunile colegilor din „sistem“, CSM să nu blocheze cererile de arestare sau de percheziţionare acolo unde există dovezi clare de vinovăţie, SRI să continue să sprijine prin toate mijloacele legale de care dispune activitatea de strângere de informaţii necesare întocmirii dosarelor.
Unde se poate bloca totul? Ca şi în trecut, în oameni. În ticăloşi sau în proşti. Cumpăraţi sau manipulaţi de politicieni şi oameni de afaceri care nu ştiu să facă bani decât furând.
Cu un nou procuror general sau un nou şef la DNA care nu va continua pe linia imprimată de Daniel Morar şi nu va face din inculparea magistraţilor corupţi o prioritate, situaţia va reveni la stadiul din vremea când PNA era condus de Amărie. Vă amintiţi de un singur caz răsunător cu procurori sau judecători rezolvat în acei ani? Nu? Păi, nici nu aţi avea cum pentru că nu au existat. Era epoca în care să arestezi un judecător de la Înalta Curte era la fel de inimaginabil ca şi arestarea lui Ion Iliescu.
Lupta la baionetă pe care unii judecători, manipulaţi de şefii lor intraţi în cârdăşie cu politicienii antieuropeni, o dau pentru controlul CSM tot acolo bate. Un CSM ca pe vremea când era condus de Dan Lupaşcu sau Lidia Bărbulescu nu ar fi încuviinţat o blasfemie precum arestarea unui judecător de la Înalta Curte. Cum adică să-l arestezi pe Dumnezeu?
Nu e de mirare că judecătoarea Corina Corbu, acuzată că le-a avertizat pe colegele ei de la Înalta Curte, Gabriela Bârsan şi Iuliana Puşoiu, că le sunt ascultate telefoanele, este fost secretar general al CSM în perioada când Consiliul era condus de tandemul Lupaşcu-Bărbulescu. Corina Corbu a făcut ceea ce făcea şi CSM-ul pe atunci: ţinea spatele judecătorilor cu probleme. Aceasta era şi misiunea reală a organismului care ar fi trebuit să promoveze în primul rând standarde profesionale şi morale mai înalte în rândurile magistraţilor.
Privind la încrengătura de complicităţi care iese la iveală cu fiecare dosar, la furnicarul de judecători care se sprijină unul pe altul pentru a contribui la eliberarea unui interlop din închisoare, mai este de mirare că această breaslă s-a făcut luntre şi punte pentru a-i scoate din CSM pe Alina Ghica şi Cristi Danileţ, doi dintre membrii care au înclinat decisiv balanţa de forţe în Consiliu în favoarea celor ce nu sunt dispuşi să ierte nici un magistrat corupt, aşa cum se întâmpla până nu de mult?
Horaţiu Dumbravă, de exemplu, unul dintre orchestratorii revoltei „populare“anti-Ghica şi Danileţ, s-a făcut remarcat ca şef al CSM exact pentru clemenţa demonstrată faţă de colegii penali. În mandatul său, Consiliul a respins cererea DNA de arestare preventivă a judecătoarei Angela Ungureanu, de la Iaşi, anchetată pentru luare de mită. Anul trecut, instanţa supremă a confirmat acuzaţiile DNA şi a condamnat-o pe Angela Ungureanu pentru primire de foloase necuvenite în formă continuată, fals în declaraţii, tot în formă continuată, şi pentru conflict de interese. Asta le-a promis Dumbravă judecătorilor răsculaţi, că un CSM eliberat de sub tirania băsistă va reveni la rolul de scut protector pentru cei ce calcă strâmb?
Cârdăşiile penale scoase la lumină cu fiecare interceptare telefonică din anchetele de corupţie sunt cele care au făcut din justiţia mafiotă principalul inamic al societăţii româneşti. Lăsate să crească şi să se dezvolte, sufocă tot ce întâlnesc în cale. Cum a ajuns Maria David, judecătoarea condamnată la patru ani de închisoare, la Înalta Curte, în 2008? Simplu. După un interviu cu Lidia Bărbulescu, şefa de atunci a CSM. Care este cea mai simplă metodă să umpli justiţia de mafioţi? Lasă alţi mafioţi să facă promovările.
Din păcate, tot ce s-a întâmplat bun în justiţia românească în ultimii ani – promovarea unor oameni integri, precum judecătoarea Livia Stanciu, actualul preşedinte al Înaltei Curţi, în locul celor mânjiţi, scoaterea acestora din sistem – este reversibil. Nu este nevoie decât ca în fruntea parchetelor şi a CSM-ului să se întoarcă fosilele justiţiei comuniste (au ieşit doar la pensie, nu au fugit din ţară, deci pot fi reactivaţi oricând), marionetele lor sau, pur şi simplu, oameni insuficient pregătiţi ori lipsiţi de curaj pentru ca totul să se ducă, din nou, de râpă.
„Păi, nu vezi că nu contează că a venit USL la putere… Pentru şpagă te leagă“, spunea judecătoarea Viorica Dinu, cu ciudă, în una dintre interceptări. Dar se înşela. Nu USL a legat-o. Justiţia care a pus-o cu botul pe labe este rezultatul eforturilor fostului regim, înlăturat de la putere în urma unui vot popular fără drept de apel. USL încă nu şi-a spus ultimul cuvânt în justiţie. De fapt, nu a spus încă nici unul. De-abia de acum încolo urmează.
