Ziua Naţională trebuie să spună ceva esenţial despre Naţiunea respectivă. Nimic nu e mai definoriu pentru americani decât aceste cuvinte din Declaraţia de Independenţă: „Ţinem aceste adevăruri ca fiind autoevidente, că toţi oamenii au fost creaţi egali, că au fost înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile şi că printre acestea se numără dreptul la Viaţă, Libertate şi la căutarea Fericirii‘‘. Franţa republicană şi egalitară este definită de Căderea Bastiliei la fel cum Anglia, mândră şi monarhistă este reprezentată de patronajul Sfântului Gheorghe.
Este România reprezentată de Ziua de 1 decembrie?
Marea Unire de la 1 decembrie 1918 a fost obiectivul politicii naţionale vreme de un secol şi este, fără îndoială, un moment crucial în istoria naţională, dar nu este unul definitoriu. În anii care au urmat Marii Uniri, România a pierdut cu concursul naziştilor şi comuniştilor, Basarabia şi Bucovina, Transilvania de Nord şi Cadrilaterul, apoi propria independenţă şi monarhia. A ne fixa ca obiectiv naţional revenirea în graniţele de la 1918 ar fi acum dovada unui naţionalism vecin cu nebunia şi ne-ar scoate de pe orbita lumii civilizate. Ne aflăm acum în altă etapă istorică şi Uniunea care contează în prezent este Uniunea Europeană. Consolidarea rolului României în UE şi definitivarea procesului de modernizare a ţării ar trebui să fie, mai curând, obiectivul pe termen mediu.
Cei care visează la unirea cu Basarabia n-au decât să viseze în continuare. Dacă au demonstrat ceva, recentele alegeri din Moldova şi criza politică prelungită au demonstrat cât de dificil e ca această ţară să fie scoasă de pe orbita Moscovei. Există acolo un electorat fidel comuniştilor, nostalgici după puterea de altădată a URSS care ţine captiv restul Moldovei. Orice efort de a o smulge din îmbrăţişarea Rusiei şi de a o aşeza pe un traseu european ferm ar fi deja un succes uriaş şi aşa-numitele forţe pro-europene de acolo nu sunt de mare ajutor. De aceea România trebuie să joace extrem de precaut cartea europeană a Moldovei şi să îndepărteze orice suspiciune că ar dori să modifice frontierele. Altfel, pierde sprijinul Bruxelles-ului şi al statelor membre.
1 decembrie ar trebui să fie despre unitate şi numai despre unitate nu putem vorbi zilele acestea în România. Dimpotrivă, traversăm o criză prelungită din care nu ştim sau nu putem să ieşim, asistăm la un război al tuturor împotriva tuturor şi suntem blestemaţi cu o clasă politică falimentară, coruptă şi incompetentă. De fapt, situaţia seamănă foarte mult cu cea din 1866: sărăcie şi criză economică, interminabile războaie politice şi un domn cu tendinţe autoritare. Pe 10 mai 1866, Carol I de Hohenzollern sosea la Bucureşti şi depunea jurământul în calitate de principe al României. A fost cea mai bună hotărâre pe care a luat-o vreodată clasa politică în România: a constatat propriul faliment şi s-a pus la dispoziţia unui prinţ german. Ei bine, acest gest ne defineşte cu adevărat ca naţiune. În 1877, pe 10 mai (nu pe 9 ca în manualele de istorie comuniste) Carol proclama independenţa ţării iar pe 10 mai 1881 era încoronat rege. De 20 de ani ne chinuim să traversăm o tranziţie care pare fără sfârşit. În numai 15 ani, sub Carol, România a devenit dintr-o o ţară înapoiată aflată în pragul destămării, un regat care se dotase cu o Constituţie liberală şi în plin avânt de modernizare. Un regat care avea să fie reîntregit în 1918 sub regele Ferdinand I.
1 decembrie a fost declarată Zi Naţională în 1990 mai ales pentru că membri FSN cu Ion Iliescu în frunte aveau alergie la tot ce amintea de monarhie. Dar dacă există o zi care să îi reprezintă cel mai bine pe români, aceea este 10 mai şi ar trebui să avem curajul să o recunoaştem ca adevărata Zi Naţională. Şi în plus, e primăvara, când oamenii au tendinţa să fie mai optimişti şi îşi permit să mai spere câte ceva. Şi Dumnezeu ştie că românii au nevoie de speranţă în vremurile astea.
