Informaţiile preţioase scoase la suprafaţă de către Cătălin Tolontan şi echipa sa, în cazul tragediei de la clubul Colectiv, au implicaţii care duc mult dincolo de încercările disperate ale unor şefi ai Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă de a muşamaliza aflarea întregului adevăr sau de incapacitatea unei structuri guvernamentale, precum cea condusă de Raed Arafat, de a gestiona eficient activităţi în care linia de demarcaţie dintre viaţă şi moarte este, iată, foarte subţire.
Dacă incendiul din seara zilei de 30 octombrie i-a trezit în sfârşit pe mulţi români, făcându-i să conştientizeze faptul că, da, corupţia chiar ucide, ei bine scoaterea la suprafaţă a modului în care un organism precum ISU îşi face treaba ar trebui să ne lumineze definitiv asupra faptului că politizarea, nepotismele şi variile tipuri de conflicte de interese din instituţiile publice crează condiţiile de posibilitate pentru izbucnirea unor tragedii fără seamăn.
În faţa politizării, a nepotismelor şi a conflictelor de interese, profesionalismul nu are nici o şansă (nici de existenţă, cu atât mai puţin de reproducere), iar toate trei la un loc devin creierul care setează practic setul de reguli interne şi de practici generale care, în cele din urmă, paralizează total instituţia. Total, întrucât organismul cu pricina nu doar că eşuează în a preveni apariţia unor evenimente dramatice, dar devine complicele vital la crimă.
Din şi mai multă nefericire, cazul ISU, aşa cum ni se înfăţiţează el pe fondul dezvăluirilor de ultimă oră, este doar unul dintre episoadele horror ale unui film prost care se derulează în România de 25 de ani.
În Sănătate, în Justiţie, Armată sau alte ramuri ale Internelor, în Educaţie sau în Mass-media, ingerinţele de diferite feluri, ca şi păcatele similare celor care au cangrenat activitatea ISU nu au fost o raritate, ci constanta la care le-a putut fi raportată activitatea.
Graţie unor reforme în care rolul esenţial a fost jucat de prietenii României şi, din interior, de câţiva oameni capabili şi de bună-credinţă, dintre toate zonele enumerate mai sus numai Justiţia a fost, într-o măsură relevantă, eliberată de chingile care nu o lăsau să evolueze (doar că şi aici, insulele eliberate sunt supuse fără pauză unor asalturi de anvergură). În rest, tabloul rămâne sumbru. Iar atât timp cât tabloul general va rămâne aşa, a-ţi imagina că România se poate dezvolta mulţumitor, într-un orizont de timp rezonabil, e nu doar pierdere de vreme, ci proba limpede a unei lipse fundamentale de înţelegere a mecanismelor prin care o ţară se poate reinventa.
Sănătatea, Justiţia, Armata, Internele, Mass-media sunt, teoretic, în serviciul public, dar oare cum se şi pot ele achita de această uriaşă responsabilitate, în condiţiile în care în măruntaiele lor procesele metabolice nu diferă azi prea mult de cele de acum 10, 15 sau 20 de ani? De la actul medical, la cel de educaţie şi până la cel de informare a publicului larg, totul e încă alterat de o ţesătură de interese ce pare impenetrabilă, de un arbitrar care, dacă va fi pe mai departe lăsat spre înfruntare numai în seama unor, să zicem, mohicani, atunci degeaba mai discutăm în continuare despre România aia pe care vrem să o luăm înapoi.
Nu o vom lua înapoi cât timp implozii precum cea post-Colectiv a ISU nu se vor reproduce şi în celelalte domenii. Acele domenii de care pomeneam mai sus, în care nivelul complicităţilor, al intereselor politice şi de afaceri meschine, al nepotismelor şi al conflictelor de interese străvezii, al practicilor care deviază de la etică şi al incompetenţei rămâne incompatibil cu statutul unei ţări branşate la spaţiul euro-atlantic.
P.S.: Dragi cititori, acesta este ultimul text pe care îl semnez în România liberă. După şapte ani şi o lună petrecuţi alături de dumneavoastră părăsesc redacţia cu speranţa că veţi rămâne pe mai departe ochiul critic pe care numai un girant al valorilor pe care acest ziar le-a promovat şi apărat cu îndârjire îl poate avea.
