Când l-a numit, în urma uneia din celebrele sale reevaluări, pe Tiberiu Nițu în funcția de Procuror General, Traian Băsescu a dat asigurări că aceasta nu a fost făcută în urma unei înțelegeri cu Victor Ponta și că nu va duce la subordonarea politică a Justiției. Traian Băsescu s-a înșelat amarnic. Dosarul de șantaj pe care i l-a confecționat Parchetul General este pur politic și avem motive serioase să credem că reprezintă de fapt un atac la adresa DNA.
Campania anticorupție declanșată de DNA nu poate fi oprită (aproape) nicicum. Nici printr-o decizie executivă, nici prin legiferare ad hoc prin ordonanță de urgență, nici prin forța brută a majorității parlamentare. Ponta nu poate să desființeze DNA printr-o ordonanță de comasare a DNA cu DIICOT, cum s-a mai încercat, pentru că ar arunca în aer legăturile dintre România și Uniunea Europeană și Statele Unite și ar fi ca și cum i-ar pune țara cadou la picioare lui Putin.
Pseudo-argumentul că, de atâta anticorupție, administrația, economia și statul român în general sunt blocate și, de aceea, trebuie făcut ceva înainte ca întreaga țară să fie pusă pe butuci, ar putea prinde la o parte a publicului nostru național, dar este atât de absurd și de falimentar din punct de vedere moral încât nu ar putea fi „vândut” în Europa sau oriunde în lumea civilizată fără să provoace dezgust. Pentru că, dacă lucrurile ar sta așa, dacă „s-a mers prea departe cu anticorupția”, dacă e „prea mult”, atunci trebuie să admitem o dată cu Ponta, autorul cugetării, că lubrifiantul care unge mecanismele statului român și îi asigură funcționarea este corupția, în vreme ce anticorupția este un element străin, de blocaj, că „starea naturală” a existenței românești, atmosfera propice funcționării României, oxigenul ei este corupția, iar anticorupția este ne-naturală, toxică, poluantă.. Că, de fapt, corupția este măsura normalității naționale, iar anti-corupția este o anomalie străină și periculoasă. Că nu corupția sufocă România și împiedică dezvoltarea ei, ci anticorupția. Corupția este românească, de-a noastră, anticorupția, firește, antiromânească, de-a „lor”. Pe scurt,, Ponta și cei asemeni lui vor să ne convingă că, în esență, corupția face bine României iar anticorupția face rău. Televiziunile fac eforturi propagandistice supraomenești să vâre pe gâtul românilor această absurditate și unii vor fi fiind convinși, dar nu poți să duci la Bruxelles sau la Washington acest mesaj fără să te discreditezi total.
Și atunci ce-i de făcut? Cum poate fi oprită urgia DNA dacă nici Guvernul, nici Parlamentul nu pot face nimic iar Președintele nu dă semne deocamdată că ar dori să se implice? Singurul mod de a opri DNA este compromiterea ei și singurul mod de a o compromite este să „dovedești” că este o instituție coruptă la rândul ei până la măduvă, mâncată pe dinăuntru de metastaze oribile încât este dincolo de tratament iar singura soluție rămasă este euthanasia. Dar care să fie acest rău, această tumoare malignă care sapă din interior DNA? Simplu. Trădarea principiului independenței și subordonarea politică. Vreme de zece ani, politicienii corupți și partidele lor au acuzat pe toate vocile că DNA este un instrument de represiune politică în mâinile președintelui, „poliția politică a lui Băsescu”, dar lamentările lor neîntrerupte nu au prins decât la un număr mic de oameni. De ce ar prinde acum, când DNA se află la cote record de încredere? Pentru că, în disperare de cauză, oamenii din jurul lui Ponta vor demonstra, prin însăși persoana procurorului general, Tiberiu Nițu, că subordonarea politică a Parchetului este cât se poate de reală, iar independența Justiției, o iluzie.
Justiția nu este un organism unitar, între corpurile care o alcătuiesc existând diferențe uriașe în materie de independență, integritate și profesionalism, așa cum poate depune mărturie orice român care a avut nenorocul să-și caute dreptatea în fața unei instanțe. De aceea, „independența Justiției” este, în măsura în care presupune o entitate unitară, o noțiune lipsită de obiect. În realitate, există în continuare judecători și procurori corupți, așa cum au dovedit arestările și condamnările de până acum, care au mers până la Curtea Supremă, după cum există și complicități otrăvite între politicieni, magistrați și oamenii legii așa cum indică triunghiul Duicu-Ponea-Ponta. Reformele din sistem au fost substanțiale, dar acest lucru nu înseamnă că Justiția este pe deplin independentă și pe deplin reformată. Dimpotrivă, atacurile succesive au demonstrat că reformele sunt reversibile, iar sistemul de justiție rămâne fragil.
Conștienți de aceste pericole, câțiva ne-am declarat opoziția față de numirea lui Tiberiu Nițu în fruntea Parchetului General în urma înțelegerii dintre Traian Băsescu și Victor Ponta, tocmai pentru că apropierea lui Nițu de grupul de interese din jurul lui Ponta din PSD prezenta pericolul subordonării Procurorului General intereselor politice și nu numai ale acestui grup. Atunci, în mai 2013, Băsescu l-a „reevaluat” pe candidatul pe care îl respinsese în ianuarie și ne-a asigurat că „discutând cu domnul Niţu m-am convins că poate face faţă funcţiei, că Justiţia nu se va prăbuşi şi nici nu va fi subordonată politic”. Acum, domnul Băsescu va trebui să reevalueze reevaluarea pentru că dosarul de șantaj pe care i l-a întocmit Parchetul este politic.
Nu pentru că ar urmări neapărat răzbunarea lui Ponta în dorința lui maladivă de a-l vedea pe Băsescu acolo unde a ajuns Năstase sau din dorința de a-l neutraliza politic pe Băsescu în cazul în care fostului președinte i-ar trece prin cap să revină în politică, ci pentru că urmărește un scop exclusiv politic: subminarea independenței Justiției și compromiterea DNA.
În primul rând, infracțiunea de șantaj reținută în dreptul lui Băsescu în legătură cu declarațiile făcute de președinte într-o emisiune televizată despre Gabriela Vrânceanu Firea nu are sens decât dacă incriminează DNA. Lăsând deoparte faptul că probabil, Băsescu ar deveni primul om din lume care șantajează pe cineva în direct la televizor, singurul mod în care Băsescu ar fi putut obține în mod injust foloase nepatrimoniale sau patrimoniale prin afirmațiile sale, așa cum este definit șantajul în Codul Penal, ar fi fost să aibă puterea reală de a o constrânge pe Firea într-un fel sau dacă ar fi avut acces la informații compromițătoare despre aceasta pe care ar fi amenințat că le dă în vileag. Cum informațiile președintelui vin de la serviciile de informații, actul de acuzare asumă ca adevărat faptul că serviciile secrete, în acest caz SRI, i-ar fi oferit lui Băsescu informații compromițătoare despre Firea. Pe de altă parte, asumă de asemenea ca adevărat faptul că Băsescu avea mijloace reale de constrângere. Or, în contextul respectiv, Firea acuza posibila arestare de către DNA a soțului ei, primarul Pandele de la Voluntari. Ceea ce înseamnă că dosarul de șantaj al lui Băsescu asumă faptul că DNA a funcționat în fapt drept instrument de șantaj și poliție politică.
Același lucru este valabil și în cazul celei de-a doua infracțiuni, cea de amenințare. La fel, pentru ca Băsescu să poată „ameninţa cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane”, cum sună articolul 206 din Codul Penal, atunci ar trebui ca într-un fel Băsescu să fi fost capabil să folosească DNA și/sau serviciile secrete pentru „a săvârși infracțiuni sau fapte păgubitoare”. Dacă Băsescu nu ar fi avut această putere, atunci n-ar fi fost decât un om politic care face declarații politice la televizor. Amenințarea și șantajul nu au așadar sens decât dacă DNA și SRI au funcționat ca arme la dispoziția lui Băsescu.
În al treilea rând, așa cum au arătat colegii de la Hotnews, infracțiunea de șantaj în care sunt implicate persoane care ocupă funcții publice este de competența DNA, nu a Parchetului General. Dosarul reprezintă o intruziune inexplicabilă a Parchetului General în sfera de competență a DNA ceea ce constituie în sine un act agresiv. Dacă îi merge și dosarul este admis, Nițu va fi înregistrat o victorie împotriva DNA. Dacă dosarul va fi transferat în sarcina DNA, care, cel mai probabil, va declara neînceperea urmării penale, atunci Ponta și Nițu vor avea muniție pentru a pune la îndoială imparțialitatea și independența DNA. Oricum ar fi, pentru ei este o situație win-win.
În sfârșit, asumându-și deschis un dosar politic realizat la comandă politică procurorul general Tiberiu Nițu devine proba vie a faptului că subordonarea politică a Justiției nu numai că este posibilă, dar este cât se poate de reală. Or, ceea ce rezultă este că dacă Nițu își asumă agenda corupților atunci înseamnă că Justiția nu poate fi independentă și prin urmare nici DNA nu este independentă.
Acesta este războiul hibrid declanșat de grupurile de interese amenințate de campania anticorupție împotriva DNA cu ajutorul omuleților verzi ai lui Nițu, că e vorba de Ponta, de Udrea sau de Voiculescu. Scopul lor este compromiterea și, ulterior, desființarea instituției.
