Lupta pentru președinție de anul acesta se suprapune perfect luptei între cei ce au înțeles deja de câțiva ani buni că schimbarea modelului de guvernare postcomunist nu mai poate fi amânată și cei ce se agață cu disperare de acest model, care le-a permis lor și castei lacome și incompetente din care fac parte să controleze statul, să se situeze deasupra legii și să evite controlul democratic al cetățenilor prin fraudarea sistematică a alegerilor.
Deși valul de condamnări pentru corupție din ultimii ani și performanțele mecanismului de verificare a integrității demnitarilor, politicienilor și funcționarilor publici arată clar că procesul de schimbare a modelului de guvernare este în plină desfășurare și că apropierea alegerilor nu doar că nu l-a încetinit, dar l-a și accelerat, asupra viitorului său planează un mare semn de întrebare.
Motivul? Cel mai important partid din România, PSD, și liderul său sunt angrenați total în contraofensiva împotriva acestui proces agresiv de dinamitare a relației anacronice dintre cei ce stăpânesc țara, fie ei angajați ai statului, fie patronii rețelei de firme clientelare și cetățeni.
Declarațiile repetate și din ce în ce mai apăsate ale premierului și ale liderului PSD, Victor Ponta, de solidarizare cu cei condamnați sau anchetați pentru corupție, încercările de a modifica legislația care stă la baza luptei anticorupție și mai ales tentativele sale și ale ministrului Justiției, Robert Cazanciuc, de a schimba șefi și a-și impune magistrați loiali la vârful DNA – avangarda ofensivei pentru destructurarea rețelelor mafiote din administrație – demonstrează că, în cazul în care nucleul politic pe care îl reprezintă ar câștiga președinția, există un risc major ca, începând de anul viitor, România să blocheze reforma începută în urmă cu zece ani.
Consecințele unei asemenea schimbări de curs ar putea fi mult mai dramatice decât blocarea României în zona gri în care se află acum, incapabilă să fructifice avantajele de a fi membră UE, NATO și de a avea un parteneriat strategic cu SUA. Obținerea controlului total asupra Parlamentului, Președinției și, implicit, asupra magistraților, a serviciilor de informații și a tuturor instituțiilor cu rol de control ar da Partidului Social Democrat ocazia să impună din nou „ceaușismul“ ca doctrină de stat.
Oricât ar părea de neverosimil, acest risc este real și foarte mare. El derivă din noul context geopolitic creat ca urmare a anexării Crimeii de către Rusia și de ofensiva acesteia pentru destabilizarea țărilor din jur. Astăzi a venit rândul Ucrainei, mâine va urma Moldova și în curând, poate, România, Polonia, țările baltice.
În fața renașterii ambițiilor expansioniste ale Rusiei, România, singură, nu are nici o șansă de a rezista. Încercările de a fi adusă din nou în sfera de influență a Rusiei – cu toate implicațiile de securitate națională, politice, economice și de libertăți cetățenești pe care le presupun – vor eșua sau vor avea succes doar în funcție de cât de mult se vor implica, în sprijinul nostru, aliații din NATO, SUA și Uniunea Europeană. Doar presiunea lor și, la nevoie, chiar intervenția militară ar putea opri Rusia să ne transforme din nou în satelit al intereselor sale.
Ca acest lucru să se întâmple, însă, ca partenerii occidentali să riște viața militarilor lor pentru apărarea României, nu este suficient să cerem sprijin. Liderii noștri trebuie să demonstreze fără a lăsa nici cea mai mică îndoială că sunt, la rândul lor, aliați adevărați. Trebuie să demonstrăm cu toții, ca națiune, stat, politicieni, cetățeni, că suntem ferm angajați în respectarea și apărarea principiilor, valorilor și regulilor care dau substanță democrațiilor occidentale și alianței militare menite să le apere.
Ce înseamnă asta, concret? Că toate imperativele pe care ni le amintesc obsesiv Statele Unite și Uniunea Europeană privind respectarea statului de drept, a independenței justiției, privind integritatea celor ce sunt plătiți din bani publici, transparența achizițiilor din fonduri comunitare sau locale, lupta împotriva corupției, depolitizarea administrației și toate celelalte care ne sunt reamintite în rapoartele MCV și în declarațiile oficialilor occidentali privind stadiul reformării statului și a clasei politice vor căpăta în scurt timp un alt statut, mult mai important. Vor deveni, inevitabil, criterii după care vom fi evaluați dacă merităm sau nu să fim apărați în fața expansionismului rusesc.
Ar fi o judecată cinică această cuplare a criteriilor politice cu cele strategice și militare? Nici vorbă! Este una cât se poate de pragmatică și de realistă. Dacă liderii României își doresc să trăiască într-un sistem care să le permită să fure cât doresc, fără ca nici un procuror să îndrăznească să îi ia la întrebări, în care să dea contracte esențiale firmelor familiilor lor, fără ca nici un inspector de integritate să îi acuze de conflict de interese, înseamnă că nu își doresc să trăiască într-o democrație de tip occidental, că nu dau doi bani nici pe UE, nici pe NATO, nici pe SUA și că nu își doresc altceva decât să se întoarcă în timp.
Caz în care înseamnă că nu îi deranjează nici să reintre în sfera de influență rusească, unde, s-a văzut înainte de 1989, dacă un politician este destul de abil și dement, în același timp, poate sta 25 de ani la putere făcând tot ce îi trece prin cap. Câți dintre politicienii români de azi care simt că intrarea în UE le-a adus numai necazuri nu și-ar dori să-și trimită CV-ul la Moscova pentru un asemenea post?
Poate părea nedrept, dar la fel de dur vor fi judecați și cetățenii români. Dacă majoritatea va vota în acest an un președinte care promite să-i grațieze pe toți corupții de-ndată ce se va instala la Cotroceni; dacă majorității nu i se pare nimic în neregulă să fie furată de toți borfașii care construiesc biserici cu 0,1% din ce i-au șterpelit din buzunare sau dacă cel ce îi ia din banii pentru spitale și școli este amuzant, se îmbracă precum un proxenet din anii ’60 și umblă înconjurat de prostituate; dacă minorității care alege să nu voteze nu i se pare important să își dea votul măcar și împotriva celor ce îi fac viața un calvar, înseamnă că nici românii, în ansamblul lor, nu își doresc să trăiască într-o democrație de tip occidental, pentru că nu sunt dispuși să-și asume obligațiile ce decurg de aici și nici nu înțeleg cu adevărat care sunt avantajele apartenenței la UE și NATO și ale parteneriatului strategic cu SUA.
După cum spuneam mai sus, sondajele indică posibilitatea destul de mare ca președinția să fie câștigată de un nucleu politic ce tânjește după privilegiile și imunitățile pe care și le-a arogat în anii ’90. Un grup susținut puternic de foști generali de Securitate și magistrați trași pe linie moartă în ultimii ani, care se tem mai mult de anchetele DNA și de deciziile ANI decât de riscul de a rămâne singuri în fața rușilor.
Mai grav, poate chiar așteaptă cu nerăbdare să scape de presiunile de la Washington și Bruxelles, care le amenință stilul de viață și libertatea, pentru a construi poduri de flori spre un regim străin care le promite că se va dovedi la fel de înțelegător cu corupții noștri cum este și cu corupții săi.
Ce s-ar întâmpla într-un asemenea scenariu? Evident, România se va decupla de la Vest. Și, chiar dacă nu va face nici un gest de apropiere față de Rusia, ieșirea din angajamentele de reformă pe care și le-au asumat actualii lideri ai statului va determina și ieșirea de facto din parteneriatele strategice pro-occidentale.
Este suficient să ne amintim de reacțiile vehemente care au urmat decapitării Secției I a DNA și după „marțea neagră“ pentru a anticipa magnitudinea criticilor Comisiei Europene și ale administrației americane în cazul unor agresiuni și mai grave la adresa justiției și a statului de drept.
Dacă viitorul președinte se va apuca să-i scoată din pușcării pe Năstase, pe Becali, pe Voicu și toate „victimele regimului băsist“, să repună în funcții baronii anchetați pentru corupție și să dea afară oamenii incomozi din servicii și instituții, reacția cancelariilor occidentale va fi de zece ori mai dură și nu va trece mult până ce noua putere va începe să primească ultimatumuri și amenințări cu sancțiuni.
Puteți să vă imaginați ce se va întâmpla dacă, în momentele de tensiune maximă dintre regimul controlat în totalitate de PSD și partenerii vestici, Rusia va încerca destabilizarea țării (și ce ocazie mai bună să lovească decât aceste momente de vulnerabilitate)? Ce șanse ar mai avea România să primească ajutor de la aliații săi dacă îi cheamă doar la ananghie, dar îi sfidează atunci când îi amintesc că nu își respectă obligațiile asumate oficial o dată cu intrarea în NATO, UE și prin parteneriatul strategic extins, semnat de președinții Băsescu și Obama la Washington?!
Pentru că, să nu uităm, angajamentul României de a respecta statul de drept, principiile democratice și de a continua lupta anticorupție, potrivit criteriilor stipulate prin Mecanismul de Cooperare și Verificare, se numără printre condiționările politice care stau la baza cooperării economice și militare. Fără această bază, toate garanțiile de securitate și cooperare, inclusiv cele de care ar trebui să beneficiem ca membri NATO, nu valorează doi bani. Iar absența lor nu se simte în vremuri de pace, ci în momente de criză, care, după cum arată situația în Ucraina, e foarte probabil să nu ne ocolească.
Ce alternativă va avea statul român în cazul în care noii lideri politici și instituționali vor decide că libertatea de a fura și de a conduce țara după bunul plac este mai importantă decât alianța cu Vestul? Una singură: reîntoarcerea la doctrina ceaușistă. De ce? Pentru că, încă o dată, ieșită prin voința celor mai corupți dintre cei ce îl conduc din parteneriatele cu SUA și NATO, România nu va putea înfrunta Rusia de una singură. Va trebui să plece capul.
Pe de altă parte, din cauza resentimentelor istorice față de Rusia, noul președinte nu își va putea asuma total și deschis o orientare pro-moscovită, chiar dacă și-ar dori așa ceva. Ceea ce l-ar pune exact în situația fostului dictator. Și el și oamenii săi vor juca pe sârmă în relația cu Kremlinul, astfel încât să nici nu îl supere pe Putin, dar nici să-i ofere prea multă influență în România, de teama de a nu se trezi obligați să cedeze mai multă putere decât le cereau vesticii. Altfel, s-ar trezi că au nimerit din lac în puț.
Având în vedere că nici ieșirea formală din tratatele european și trans-atlantic nu este o treabă ușoară, singura opțiune pentru a determina o recunoaștere de facto a despărțirii de foștii aliați ar presupune continuarea conflictului cu ei, prin încălcarea sistematică a tuturor angajamentelor luate în ultimii zece ani.
Rezultatul ar fi, de asemenea, similar cu cel obținut de Ceaușescu. Împingerea țării într-un „no man’s land“. Aparent, nu vom fi reintrat în sfera de influență a Rusiei, dar în realitate, prin modelul de guvernare, vom face pași decisivi spre Est. Aparent și de jure, nu vom fi părăsit definitiv parteneriatele actuale, dar, în realitate, prin practicile de guvernare vom înceta chiar și să mai mimăm sistemul democratic occidental.
Urmarea previzibilă: un eșec tot à la Ceaușescu. Sub înțeleapta lui cârmuire, țara a dat faliment nu din cauza politicii externe paranoide, care încerca să țină Rusia deoparte, însă fără să o supere, dar refuza și sprijinul occidental, de teamă să nu contamineze poporul cu dorința de libertate. A dat faliment pentru că el și sistemul care l-a susținut s-au dovedit prea proști și prea hoți ca să administreze eficient economia și serviciile sociale.
Dacă va reuși, anul acesta, să pună mâna pe toată puterea, nucleul politic care visează să reînvie fantoma lui Ceaușescu, pentru a conduce la fel de nestingheriți ca acesta, va duce România în aceeași fundătură în care ne-am aflat în anii ’80.
Rusia nu va băga bani aici pentru că nu are de unde, China nu este atât de interesată de noi pe cât își imaginează foștii securiști anti-KGB care au privit întotdeauna această țară ca pe un scut împotriva sovieticilor, UE ne va tăia fondurile europene, iar capitalul occidental va fugi de aici chiar mai rapid decât fuge acum din Rusia. Ce va mai rămâne din și așa șubreda economie românească va fi furat cu și mai mare rapacitate de către fericiții noi stăpâni absoluți ai țării.
Toată demonstrația de mai sus este, de fapt, o reducere la absurd. Este atât de neverosimil ca unei subspecii bolnave de lăcomie și lene să i se permită să își bată joc de tot efortul instituțiilor române și occidentale din ultimii zece ani, ale românilor harnici și să târască țara înapoi în anii cei mai negri ai existenței sale, încât este evident că nici nu se va întâmpla.
2014 va fi un an extraordinar pentru că va marca definitiv ruptura de un trecut dureros și rușinos în egală măsură.
