Se întâmplă lucruri ciudate în PSD. Declarativ, partidul e la un pas de a reveni la vremurile de glorie ante-2004. Sondajele îl dau învingător în alegerile de anul viitor, alături de partenerii din Uniunea Social Liberală, cu aproape 60%. Şi nu doar acele institute sociologice pentru care preşedinte în 2004 a devenit Adrian Năstase, iar în 2009 Mircea Geoană. De data aceasta e consens între „sondori”. USL va lua caimacul, iar caimacul caimacului le va reveni social-democraţilor.
Şampania e la rece, discursul care va începe cu „Daciana, dragostea mea…” e gata scris, se mai lucrează un pic la scena pe care Ion Iliescu, Adrian Năstase şi Victor Ponta, cele trei generaţii ale marelui partid roşu, care au reuşit să rămână unite în ciuda vicisitudinilor şi a dorinţei irezistibile de a se strânge de gât una pe alta, îşi vor anunţa victoria.
Dacă aşa se vede de afară, atunci de ce înăuntru e o atmosferă sumbră, de parcă sondajele ar suna a clopote de înmormântare, şi nu a zurgălăi de sărbătoare? De ce, în locul unui galop de sănătate spre trofeul puterii, PSD pare că înaintează pe un drum minat, privind speriat în stânga şi în dreapta?
Să privim episodul cu mazilirea senatorului de Olt Ion Toma, suspendat din partid pentru că a pactizat cu duşmanii portocalii. Biroul Permanent Naţional al PSD a plecat de la acuzaţia că Toma a încercat să convingă un parlamentar PDL că e o idee proastă să dezerteze la PSD, şi a ajuns în final să înfiereze o adevărată conspiraţie condusă de (cine altcineva?) Mircea Geoană, menită să submineze partidul în favoarea lui (cine altcineva?) Traian Băsescu. Cel care a reuşit să-şi convingă colegii că nu e vorba de un incident izolat, ci de un puci în toată regula a fost (cine altcineva?) Adrian Năstase.
Probele zdrobitoare pe care le-a prezentat în Biroul Permanent împotriva lui Mircea Geoană au fost următoarele: informaţia că acesta s-a întâlnit cu Toma şi alţi doi parlamentari PSD la hotelul Ramada, copii după formularele distribuite cu ocazia acelei întâlniri în care conspiratorii urmau să treacă numele tuturor „membrilor PSD nemulţumiţi faţă de actuala conducere, inclusiv a celor care au plecat în ultima vreme din partid”, dar mai ales informaţia că Mircea Geoană a propus iniţierea unei „platforme critice la adresa actualei conduceri”. Urmarea? Unii membri ai BPN au cerut excluderea din partid a lui Mircea Geoană, deja suspendat, iar acesta va trebui să dea lămuriri într-o întâlnire cu Ponta, Iliescu şi Năstase. Poate ultima.
Trecând peste izul de kitsch securist ce emană din mica operaţiune de spionaj pusă la cale de Năstase şi peste dorinţa sa evidentă de a-şi lua revanşa şi a-i plăti cu aceeaşi monedă celui care l-a înlăturat de la cârma partidului în 2005, nu poţi să nu te întrebi: ce partid aflat într-o creştere de popularitate atât de consistentă are nevoie de măsuri atât de radicale faţă de unii lideri incomozi? Se presupune că atunci când eşti pe val ai relaxarea necesară pentru a trata mai lejer, cu toleranţă, asemenea comploturi de cafenea. Chiar aşa un pericol mortal prezintă o „platformă critică la adresa actualei conduceri”, încât să fie nevoie de suspendări sau chiar excluderi? Şi, în plus, nu PSD se lăuda până de curând că este singurul partid cu adevărat democratic, care nu doar tolerează, ci chiar încurajează dezbaterile aprinse şi părerile contradictorii? Parcă alţii erau dictatorii, tiranii care nu suportau nici o cârteală împotriva deciziilor lor. De ce nu mai suportă actualii capi ai partidului critica din interior? Nu cumva se simt mult mai vulnerabili şi mai nesiguri pe şansa lor decât lasă să se vadă în declaraţiile triumfaliste?
Reacţia disproporţionată în cazul Geoană-Toma este doar ultimul dintr-o serie de incidente care arată că teama de comploturi, trădări şi răsturnări de situaţie a devenit obsedantă în PSD. Atacul la Geoană a fost precedat de o şarjă trasă înspre Vanghelie. Ponta l-a acuzat indirect că a făcut un pact cu Elena Udrea pentru a sabota proiectele primarului Capitalei, Sorin Oprescu, cu ajutorul a trei dintre consilierii social-democraţi care au votat de partea PDL-iştilor. Concluzia lui Ponta – „ăsta este un risc foarte mare pentru el, înseamnă că nu mai stăpâneşte organizaţia de Bucureşti sau înseamnă că lucrurile acolo scapă de sub control” – cântăreşte mai mult decât un avertisment. Este o ameninţare.
Dacă în cazul lui Geoană toată înfierarea regizată de Năstase în BPN ar putea fi totuşi doar un gest de răzbunare puerilă şi cam tardivă, în cazul lui Vanghelie situaţia este complet diferită. Vanghelie nu este în dizgraţie. „Spiritul său organizatoric” a fost întotdeauna, şi este şi în continuare, la mare căutare în partid – până şi Iliescu a ajuns să-şi sărbătorească ziua de naştere sub auspiciile primarului „care este”, ca o supremă recunoaştere a neputinţei sale de a creşte un partid capabil să adune voturi şi altfel decât mituind amărâţii. Din acest motiv, nimeni, nici măcar Ponta, nu şi-ar permite să-l atace gratuit pe Vanghelie, sau umoral, pentru că nu primeşte suficiente declaraţii de iubire sau pentru că a fost (este?) în tabăra predecesorului său. Ponta chiar crede că Vanghelie joacă la două capete.
Însă nici măcar presupusa dezertare a celei mai eficiente maşinării de adunat voturi pe care PSD o are în Bucureşti nu ar semăna, singură, atâta nesiguranţă şi atâta crispare printre membrii actualei garnituri de conducere. Spaima de trădări, groaza că ar putea rata şi următoarea şansă de a ajunge la putere vin, paradoxal, în primul rând din propria experienţă. PSD ştie mai bine ca oricine ce armă redutabilă de corupere în masă înseamnă guvernarea. Şi cum poţi încolona hoarde de primari, consilieri şi chiar parlamentari din tabăra adversă spre ţelurile tale dacă te pricepi să-i vrăjeşti cu fluieraşul fondurilor publice. Au făcut-o ani la rândul cu atâta dibăcie că nici un alt partid nu mai conta în România. Iar PDL s-a priceput de minune să le fure meseria.
În afară de grupul reformiştilor şi idealiştilor care îi susţin de pe margine, nimeni nu suferă mai mult decât PSD pentru că PDL nu a adoptat criteriile de integritate în varianta propusă de Monica Macovei. Decizia aproape unanimă a partidului de guvernământ de a continua cu aceleaşi strategii deprinse în anii cât a trăit în marea familie fesenistă anunţă vremuri grele pentru partidul patriarh. Lupii (ceva mai) tineri au prada în curtea lor şi, chiar dacă la porţi e asediu, şi unii, şi alţii ştiu că bătălia pe acest front încă nu a început cu adevărat. Ofensiva pentru momirea primarilor şi a tuturor ostaşilor-activişti din ţară este încă în pregătire. Şi degeaba ai 60% ca intenţie de vot dacă ea nu se materializează în voturi efective. Iar acest proces depinde – trista realitate a României! – de cât de motivaţi sunt trepăduşii de partid, umilii, dar harnicii infanterişti care prin metodele bine ştiute aduc voturile în urnă şi câştigă cu adevărat războiul.
Dacă mai exista vreo speranţă de optimism pentru cei ce credeau că PDL îşi va propune mai degrabă să câştige voturile milioanelor de români scârbiţi de politica mafiotă şi pentru PSD că li se va lăsa liber culoarul electoratului care ar vota pe oricine pentru un kil de făină, ea a fost spulberată de consilierul prezidenţial Sebastian Lăzăroiu. De la el am aflat că preşedintele are o problemă doar cu „graşii” din fruntea PDL, care se cred piloţi, nu cu „slăbănogii” de la bază – talpa partidului, urât mirositoare, dar tare folositoare când nu ai pe ce altceva să te bazezi. Urmarea: PSD va trebui să-şi ia adio de la gândul că acei 200 de primari care ar fi urmat să fie suspendaţi din PDL în urma aplicării criteriilor de integritate se vor grăbi să sară în barca lor. Atât timp cât nici preşedintele nu vrea să-i arunce peste bord, se vor gândi de două ori înainte de a da cioara din mână pe vrabia de pe gard.
Şi, de parcă asta nu ar fi fost o veste suficient de proastă, ce se întâmplă în ţară cu parafarea locală a protocolului Uniunii Social Liberale este cât se poate de îngrijorător. De aici pleacă teama cea mai mare a liderilor social-democraţi. Tentaţia locotenenţilor lor de a face blat cu puterea în schimbul unei felii din plăcinta bugetară va fi amplificată de frustrările cauzate de candidatura comună cu liberalii şi conservatorii.
Deşi termenul de semnare a protocolului Uniunii Social Liberale a expirat la începutul săptămânii, nici azi lucrurile nu erau tranşate în aproape jumătate din judeţe. La Bacău, omul liberalilor, Romeo Stavarache, nu vrea nici în ruptul capului să-i cedeze ceva lui Viorel Hrebenciuc, la Iaşi diferendul dintre Nichita şi Fenechiu nu dă semne de aplanare, la Ilfov pesediştii se hârjonesc pe sub masă cu peremiştii, spre disperarea partenerilor din USL, la Dâmboviţa este o situaţie similară, doar că aici amanta este de la PDL, la Suceava nu are cine semna din partea conservatorilor pentru că PC nu are şef, la Vaslui liderul PSD, Dumitru Buzatu, nici nu vrea să audă de împărţit listele cu liberalii şi tot aşa.
Iar ăsta este doar începutul. Pentru că, şi dacă protocolul va primi toate semnăturile locale de care e nevoie, odată încheiată etapa formală, va începe cu adevărat circul. Se vor organiza sondaje de opinie pentru a se stabili care este candidatul cel mai bine plasat şi, teoretic, acela va deveni candidatul alianţei. Teoretic, pentru că protocolul USL stabileşte din capul locului că PSD va desemna candidaţi la preşedinţiile de consilii judeţene în 21 de judeţe, iar liberalii şi conservatorii în 20. Ce se va întâmpla în cazul în care numărul candidaţilor PSD situaţi mai bine în sondaje decât colegii lor de coaliţie va fi mai mare de 21? Vor ceda liberalii şi conservatorii şi le vor oferi mai multe judeţe? Sau vor ceda social-democraţii şi vor accepta să susţină un candidat cu şanse mai mici?
Fiind binecunoscute orgoliile liderilor locali, toate aceste dileme echivalează cu tot atâtea şanse ca în multe judeţe protocolul stabilit la centru să rămână doar pe hârtie, iar partidele să candideze pe cont propriu. Deja această variantă este aproape certă în mai multe judeţe, precum Harghita şi Covasna. Cum se va desfăşura însă campania USL în cazul în care partidele vor decide să meargă pe un candidat comun la preşedinţia Consiliului Judeţean, de exemplu, dar să-şi susţină fiecare candidatul propriu la primărie? Într-o discuţie recentă la vârful PSD, Viorel Hrebenciuc se întreba şi el: „Cum facem? Până la prânz, noi ne facem campanie pentru candidatul nostru la primărie, PNL – pentru al lor, iar după prânz ne luăm în braţe şi facem împreună campanie pentru şeful CJ, pe care îl susţinem în comun?”. Concluzia lui Hrebenciuc: „Nu cred că foarte mulţi alegători vor înţelege situaţia”.
Atmosfera vecină cu paranoia instalată printre liderii partidului, apropiata ofensivă a PDL, care va face tot ce îi stă în puteri pentru a recupera la nivel local ce a pierdut la centru, degringolada şi luptele fratricide din interiorul USL, care ameninţă să transforme avantajul candidaturilor comune într-un handicap major, toate contribuie la o situaţie în premieră pentru PSD: simte că atinge cu mâna puterea, dar nu o poate apuca.
P.S.: Decizia Înaltei Curţi de Justiţie de a menţine verdictul de colaborare cu poliţia politică în cazul lui Dan Voiculescu ar trebui să-i amuţească pe toţi cei ce spun că nu s-a schimbat nimic în această ţară. Poate nu suficient, poate nu cât ne-am dori, poate nu cât s-ar putea, dar s-a schimbat. Rezultatele tuturor eforturilor şi presiunilor societăţii civile şi ale câtorva politicieni încep să se vadă. Fără războiul de uzură dus din 1990 încoace de o mână de oameni pentru ca independenţa justiţiei să devină realitate nu am fi ajuns niciodată ca unuia dintre personajele emblematice ale metamorfozării Securităţii să-i fie ştampilat pe frunte certificatul de origine.
Târzie, insuficientă, atestarea oficială a lui Dan Voiculescu drept colaborator al Securităţii este totuşi o mare victorie a normalităţii. Şi un semn că, deşi România înaintează greu, poticnit, se află indiscutabil pe drumul cel bun.
