La Moscova şi la Beijing s-au jucat în ultima săptămână cărţi importante pentru viitorul României. Noi axe de politică externă i se oferă acum Bucureştiului, axe care pot completa politicile occidentale, le pot concura sau chiar le pot submina, în funcţie de viziunea sau interesele de moment ale liderilor români.
Până acum România s-a ferit de cadourile Estului, pierzând poate afaceri importante, dar păstrându-şi nu doar azimutul politic spre Vest, ci şi o marjă de manevră importantă pentru o ţară aflată la periferia celor două lumi. Brusc pragmatismul pare să fi câştigat în faţa dilemelor istorice şi nu e prea clar dacă noua pirueta a politicii externe româneşti se bazează pe o strategie bine pusă la punct sau este vorba doar despre nişte răspunsuri spontane venite sub imperiul impulsurilor primite dinspre Moscova şi Beijing. Este vorba despre două ecuaţii diferite: Rusia, care îşi bazează diplomaţia pe resentimente vechi, dar şi pe interese de afaceri evidente şi China care mizează pe extinderea puterii ei globale, înfigând steguleţe pe harta izbânzilor ei economice.
Ministrul român de Externe a fost aşteptat la Moscova cu mare fast, ca trimisul unei ţări prietene, a semnat o foaie de parcurs care cuprinde un calendar al consultarilor bilaterale pentru 2013-2014 şi a plecat cu promisiunea că gazul importat din Rusia va fi mai ieftin, fiindcă vor fi scoşi intermediarii din această afacere. Ce dă România în schimbul acestei noi amiciţii pe care o oferă Moscova? Mai multă flexibilitate? Negocieri asupra viitorului Republicii Moldova? O axă cu dublu sens Bucureşti-Washington şi Bucureşti-Moscova, aşa cum sugera fostul preşedinte George Bush, care miza pe faptul că România ar putea fi o punte între Rusia şi Occident? Sau o modificare de direcţie? În arhitectura Kremlinului, România este un teritoriu care a scăpat de sub influenţa rusă, dar şi un loc bun de recucerit sau de ţinut în şah. Încălzirea relaţilor cu Moscova poate fi o trambulină fie pentru ruşi, fie pentru români, dar e greu de crezut că ambele părţi pot ieşi câştigătoare.
Dansul cu Beijingul este mai subtil, iar în primă instanţă România s-ar putea bucura de investiţiile chineze în aceeaşi măsură în care şi China poate avea profituri interesante. Deocamdată premierul Victor Ponta a fost bine primit în China, chiar dacă nu a venit de acolo cu promisiuni clare şi contracte semnate. Primul pas ţine de simbolistica puterii: a dat mâna cu cei care pot lua decizii privind marile investiţii. Beijingul şi-a trasat de mai multă vreme harta strategică a ţărilor în care vrea să pună piciorul şi de unde va putea influenţa apoi nu doar politicile naţionale ale acestor state, ci şi pe cele regionale. China cucereşte pas cu pas Europa, iar dolarul american depinde în mod direct de Beijing. În vreme ce colapsul economiei chineze, prevăzut de mulţi analişti occidentali, întârzie, extinderea economică a acestei mari puteri s-a concentrate asupra resurselor din Africa şi America Latină. În primul său turneu european, premierul chinez i-a oferit Germaniei “o căsnicie de vis”, iar apoi a convins Elveţia să semneze un Acord de liber schimb. Zurich, oraşul marilor bancheri vrea să devină un centru european al tranzacţiilor cu yuani, moneda Chinei comuniste, în vreme ce grupul chinez de asigurări Ping An a preluat recent blocul Lloyd’s, cea mai faimoasă clădire din cartierul financiar al Londrei. Cel mai mare port al Greciei, Pireu, este controlat de chinezi, care au achiziţionat jumătate din afacerile Isladei, dar şi cele mai faimoase podgorii franceze. Este vorba despre afaceri profitabile, dar si despre cuceriri cu semnificaţii mai profunde, prin care China vrea să demonstreze că poate domina lumea, folosindu-se de pârghii paşnice, de aşa numita “soft power”, deşi nu şi-a neglijat nici arsenalul militar. Impunerea ei pe harta globală are loc prin proiecte viabile şi curajoase. De pildă, până în 2025, China vrea să construiască o cale ferată care să facă legătura între Shanghai şi Londra, dar până atunci şi-ar dori să -şi mai pună la butonieră câteva state aflate în zone de inflexiune, care într-un viitor mai îndepărtate ar putea deveni interesante. Balcanii fac parte din această hartă, dar până acum România a încercat să stea cu ochii pironiţi doar spre Vest şi să fugă de darurile Beijingului, pierzând oportunităţi, dar păstrându-şi în acelaşi timp o marjă de mişcare mai mare pentru viitor.
România se întoarce spre Est în acelaşi timp în care Rusia şi China îşi construiesc propria lor axă de putere şi chiar în zilele în care aveau loc exerciţiile navale ruso-chineze, premierul român şi ministrul său de Externe se lăsau îmbrăţişaţi la Beijing şi la Moscova.
