Care este, de fapt, problema lui Băsescu cu „greii” din PDL? Şi de unde această nevoie urgentă de a o tranşa acum, urgent, fără nici cea mai mică întârziere?
Cel mai simplu de explicat este impetuozitatea. Un Băsescu străbătând oraşul ca o vijelie, sărind dintr-o întâlnire în alta, când la Banca Naţională, când la Vila Lac, când la Parlament, semnalează un singur lucru: se pregăteşte de o bătălie majoră. În astfel de momente, o altă specie de preşedinte, Iliescu, de exemplu, obişnuit mai degrabă să câştige războaie în negocieri şopocăite, nu ar fi făcut să tremure nici perdelele în drumul său spre ţintă. Băsescu tropăie şi zornăie nu atât pentru că ar vrea să-şi timoreze adversarul, cât pentru că nu prea îl interesează ce mai au de spus nici viitoarele victime şi cu atât mai puţin chibiţii. O dată ce şi-a fixat obiectivul, înaintează spre el cu o determinare care unora le sugerează curaj, altora un spirit de kamikaze, iar altora o fixaţie vecină cu nebunia. Atitudinea lui trădează un singur gând: ce-o fi o fi! Bine sau rău, o să aflăm după.
Ce îl mână de această dată? Lupta pentru controlul Partidului Democrat Liberal? Un răspuns corect, dar insuficient pentru a descrie complexitatea momentului. Teama că PDL va pierde alegerile şi că din acel moment mandatul său de preşedinte va atârna de un fir de păr, că va fi la mâna unei majorităţi parlamentare nu doar ostilă, ci de-a dreptul obsedată de a-l face să plătească pentru toate umilinţele la care a fost supusă? Da, însă nu doar atât.
Ce l-a scos cu adevărat din bârlogul de la Cotroceni este speranţa. Traian Băsescu este convins că a văzut luminiţa de la capătul tunelului, iar senzaţia palpabilă că ar putea ieşi din nou învingător i-a împins în vene o doză masivă de adrenalină.
2010 a fost anul său de coşmar. O economie care nu doar că nu a revenit pe creştere, dar s-a adâncit în recesiune, proteste de stradă violente, prăbuşirea dramatică în sondaje a partidului său, reluarea campaniei mediatice împotriva sa cu o furie şi mai mare decât în timpul campaniei electorale, creşterea consistentă în sondaje a PSD şi PNL, conturarea clară a unui candidat redutabil pentru viitoarele alegeri prezidenţiale, Crin Antonescu, adică şanse mari ca viitorul preşedinte al României să fie marioneta celui mai înverşunat adversar al său, Dinu Patriciu.
Cine îşi imaginează că toate încercările anului trecut nu şi-au pus amprenta pe moralul lui Traian Băsescu se înşală. Nu cred că există vreun om căruia trecerea fulgurantă de la băi tropicale de mulţime la frigul criogenic al strigăturilor „Ieşi afară, javră ordinară!” să nu îi înmoaie genunchii.
Este greu şi când prăbuşirea de pe piedestal se întâmplă în câţiva ani. Băsescu a traversat-o în cinci luni. După ce şi-a adjudecat al doilea mandat, cota sa de încredere din partea populaţiei a ajuns la 40,9%. A ieşit public, asumându-şi în numele Guvernului începutul apocalipsei pentru toţi românii aflaţi pe lista de plată a statului şi totul s-a schimbat. În mai, încrederea în preşedinte se scufundase la un procent istoric de 14,3%. Doar încrederea în Guvern a luat-o mai dramatic spre sud. De la 29,9%, în mai ajunsese la 8,2%. Iar seria protestelor de stradă cu îmbrânceli şi caschete aruncate în poarta Palatului Cotroceni de-abia începuse.
Ce s-a schimbat de atunci şi până azi? De ce i se pare acum preşedintelui că viitorul îi surâde? Sunt cei ce s-au obişnuit să aştepte totul de la stat, care şi-au văzut stipendiile rase, mai puţin supăraţi pe el? Sunt românii care nu mai aşteaptă de mult nimic de la stat mai puţin exasperaţi de obstacolele birocratice care îi împiedică să-şi atingă potenţialul şi le fac viaţa un calvar? şi-au schimbat oamenii de afaceri care tânjesc după politici coerente de stimulare a economiei părerea despre performanţa Guvernului? A reuşit să construiască miraculos măcar o parte din sutele de kilometri de autostradă la care visăm de zeci de ani? şi-au recăpătat românii încrederea în PDL? şi-au dat seama de cât de goale sunt promisiunile PSD şi PNL? Au înţeles că nu are rost să-şi pună speranţe într-un candidat la preşedinţie dacă acel om nu a demonstrat nimic, dar absolut nimic concret, în toată cariera sa de politician şi dacă nu reprezintă nimic altceva decât un ambalaj simpatic umflat cu vorbe goale? Ştim prea bine că mai nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. şi atunci, la ce speră Băsescu?
În primul rând, este convins că furtuna a trecut. Că tot ce a fost mai rău e în spatele lui. şi România, şi el, şi PDL au ieşit cam zdrenţuiţi din încercare, dar par să fie pe linia de plutire. Nu e mare lucru? Acum aşa se vede. Însă ar trebui să ne amintim că anul trecut ne întrebam îngroziţi dacă nu cumva ne paşte soarta Ungariei, pe jumătate în faliment şi cu o monedă naţională în cădere liberă. Au fost luni întregi în care riscul incapacităţii de plată nu părea deloc o exagerare. O demonstraţie-maraton în faţa Palatului Cotroceni, cu zeci de mii de oameni nemulţumiţi scandând „Du-te după Ceauşescu!”, ar fi putut avea pentru Traian Băsescu consecinţe mai dure şi mai rapide decât o nouă decizie de suspendare votată de Parlamentul lui Felix. PDL putea să iasă de la guvernare pe targă, cu tuburi în nas, sau – deloc exclus – cu picioarele înainte. Puse în perspectivă, veştile despre creşterea microscopică din ultimul trimestru din 2010, stabilitatea leului, dar şi stoparea declinului în sondaje pentru el şi partid arată precum ghioceii după o iarnă polară.
Băsescu nu trăieşte însă doar euforia senzaţiei că are din nou pământ ferm sub picioare, ci şi satisfacţia că, în ciuda acestei perioade negre, i s-a împlinit una dintre cele mai importante dorinţe: aproape toate instituţiile care au un rol în înfăptuirea justiţiei ascultă comanda la el.
Ziua în care a avut cele mai furtunoase discuţii cu liderii PDL – coincidenţă – a fost şi ziua în care a primit o veste la care aproape renunţase să mai spere: CSM a ieşit de sub controlul vechii gărzi, care a blocat până acum cu încăpăţânare reformarea justiţiei. Prin eliminarea lui Bărbulescu, Lupaşcu şi Chiujdea, numărul magistraţilor reformişti a devenit majoritar.
Schimbarea raportului de forţe din CSM este un moment istoric. Tendinţa simţită în ultima vreme în rândurile judecătorilor de a nu se mai lăsa intimidaţi de numele grele din dosarele de corupţie care le ajung pe masă va căpăta o altă dinamică. Cât timp magistraţii au ştiut că pedepsele şi avansările lor stăteau în mâna celor care au avut ca misiune strategică protejarea marilor fraude, majoritatea s-a conformat şi a respectat această linie directoare. Au îmbinat, de fapt, prudenţa cu interesul personal, pentru că nimeni nu a făcut porcării pe gratis. Puţini au fost cei ce nu au acceptat mita şi şi-au asumat riscul de a supăra gaşca veche şi răzbunătoare. În clipa în care şi pedepsele, şi avansările vor fi în mâna unor magistraţi care promovează o strategie aflată la polul opus, în favoarea rezolvării cât mai rapide a cazurilor de corupţie, mulţi magistraţi se vor mula pe ea. Câteva pedepse exemplare pentru procurorii şi judecătorii care vor mai îndrăzni să vândă dosare şi sentinţe vor fi suficiente pentru ca situaţia să se amelioreze mai rapid chiar decât sperăm azi.
Un CSM cu o orientare reformatoare va juca un rol crucial în special în cazul Înaltei Curţi de Justiţie, locul unde s-au concentrat cei mai mulţi judecători care încă se cred deasupra legii şi a bunului-simţ. Acolo au scăpat de pedepse marii escroci ai neamului, acolo au fost anulate cele mai multe decizii de excludere din magistratură a unor judecători corupţi (amintiţi-vă cazul Gorbunov, de la Craiova). Din acest motiv, una dintre cele mai importante atribuţii ale CSM, aprobarea promovărilor la Înalta Curte de Justiţie, devenise şi cea mai redutabilă armă prin care vechea gardă ţinea sub control cel mai important bastion de apărare a elitei corupte. Un CSM care nu va mai tolera promovări la Înalta Curte pe criterii de apartenţă la frăţia mafiotă va da o lovitură devastatoare celei mai importante linii de apărare a marilor corupţi.
Principalul beneficiar politic al acestei schimbări este Traian Băsescu. După ce DNA şi SRI deja şi-au dovedit loialitatea faţă de campaniile anticorupţie iniţiate de el, cooperarea judecătorilor era tot ce mai lipsea pentru ca ele să aibă şi o finalitate. Să nu se încheie doar cu dosare de urmărire penală, tergiversate ani de-a rândul în instantţă, aşa cum s-a întâmplat până acum, ci să fie judecate rapid şi să se încheie cu condamnări.
Un rol important este trasat şi Agenţiei Naţionale de Integritate. Implicarea sa în controlul averilor parlamentarilor şi, mai nou, ale liderilor de sindicat completează acţiunile procurorilor pe o dimensiune cu mare priză la public: vile, mşini, conturi şi bijuterii.
Singurele instituţii care încă nu s-au aliniat pe deplin comandamentelor anticorupţie venite de la Cotroceni sunt Ministerul de Interne şi ANAF. Ambele însă sunt în plin proces de restructurare. ANAF şi-a anunţat deja de câteva luni noile priorităţi, iar în Ministerul de Interne se pregătesc schimbări radicale.
În urmă cu câteva zile, surse din MAI au declarat pentru România Liberă că nu doar DGIPI (urmaşa celebrei „Doi ş’un sfert”) va fi reformată din temelii, ci şi Corpul de Control şi Direcţia de resurse umane. Succesul acestor schimbări va definitiva panoplia preşedintelui.
Ce anunţă toate aceste mişcări de trupe? Un singur lucru. Că operaţiunile justiţiare orchestrate de Traian Băsescu se vor intensifica. Ce înseamnă asta din punct de vedere politic? O imensă oportunitate pentru el şi PDL de a domina scena publică cu o temă care ii avantajează şi care îi va băga în corzi pe adversari. Ieri au fost vameşii corupţi, azi sunt liderii sindicali corupţi, mâine gardienii fiscali corupţi, poimâine poliţiştii corupţi, răspoimâine magistraţii corupţi şi tot aşa, continuând cu reprezentanţii de vârf ai castelor care au prosperat în ultimii aproape 70 de ani operând deasupra legii. Lovitura politică va fi dublă: majorităţii românilor le va oferi în sfârşit satisfacţia că a început pedepsirea marilor golani ai ţării, în timp ce pe adversari îi va obliga la defensivă, lăsându-le ca singură alternativă de contraatac poziţionarea ca apărători ai bieţilor vameşi, sindicalişti, politişti şi aşa mai departe, asupriţi de regimul Băsescu.
Există ceva sau cineva care ar putea da peste cap planurile preşedintelui? Da! Partidul său, PDL. Dacă pierde controlul asupra partidului, Traian Băsescu pierde controlul asupra Parlamentului – aşa cum s-a întâmplat atunci când membrii PDL au blocat arestarea colegului lor, Păsat. Cu astfel de derapaje, toată strategia preşedintelui se duce de râpă. Cum poţi câştiga politic de pe urma unei campanii anticorupţie dacă ea se sparge în capul propriului partid, în loc să îi lase în ofsaid pe adversari? Doi, la ce bun să ajuţi un partid să beneficieze de rezultatele unei astfel de ofensive dacă ei se pregătesc de o campanie electorală concentrată tot pe vechile metode: dirijarea de contracte publice către baronii locali şi pomeni electorale? Cele două se anulează reciproc. Trei, şi dacă preşedintele reuşeşte să-i convingă că planul său este mult mai valoros, că vor câştiga mult mai multe voturi făcând un bine ţării decât prin metode ilegale şi meschine, de îndată ce vor câştiga alegerile ei vor reveni la vechile metehne. Or, drumul pe care vrea să-i ducă Băsescu este fără întoarcere. De îndată ce ai început să destructurezi cu adevărat piramida hoţiei de stat, nimic nu va mai fi ca înainte. Corupţia va exista întotdeauna, dar nu la nivelul simbiozei totale în care a funcţionat până acum, când statul şi mafia formau un tot.
De ce nu acceptă „greii” din PDL planul lui Băsescu? Din prostie şi din frică. S-au obişnuit prea mult cu mecanismele statului mafiot şi nu renunţă la ele pentru că nu ştiu altceva. Nu ştiu să câştige alegeri decât prin metodele patentate de PSD. Habar nu au să obţină capital politic din campanii de anvergură, cu adevărat benefice pentru ţară. Pentru asta trebuie să vorbeşti şi să fii coerent şi consecvent, în acord cu campania pe care o duci.
Ce le propune şeful lor de facto este altceva, o despărţire de metodele prin care inclusiv el a câştigat o parte din voturile care l-au făcut preşedinte. Diferenţa fundamentală este că acum Traian Băsescu ştie că au de ales. Că pot obţine voturi cinstite ca recompensă pentru începerea unei operaţiuni de sanitizare a României pe care nimeni nu a mai îndrăznit să o facă vreodată. Că poate determina alianţa PSD-PNL să piardă o parte din voturile pe care le-ar primi acum obligându-i să se demaşte, să arate de partea cui sunt cu adevărat. Din păcate, nici PDL, ca şi marea majoritate a românilor, de altfel, nu cred că România poate deveni o ţară normală. Mai grav este că nici măcar nu sunt dispuşi să încerce să facă paşi spre normalitate.
Băsescu a pus tunurile pe liderii cu vechime din PDL pentru că ştie că ei dau tonul acestei atitudini negativiste. Ei nu se tem doar pentru viitorul partidului, ci mai ales de faptul că, odată pornite mecanismele justiţiei, nimeni nu le poate garanta că nu vor ajunge şi ei în boxa acuzaţilor. Nici Blaga, nici Videanu, nici Berceanu nu se tem că Basescu le-ar scoate la iveală dosarele. Astea vor fi probabil şi limitele campaniei începute de Băsescu. Îi va atinge pe mulţi, dar nu pe toţi. Însă ce ştiu toţi patru este că, după ce ea va începe să se rostogolească, nimeni nu va mai putea fi sigur de nimic. Iar dacă planul nu le iese până la capăt şi vor pierde totuşi alegerile, răzbunarea celor pe care i-au târât prin tribunale va fi cruntă. şi nu doar Blaga, Videanu şi Berceanu se tem de această posibilitate, ci toată armata lor de baroni locali, funcţionari şi sponsori. Toţi sunt prinşi, mai mult sau mai puţin, în marele ghem al corupţiei şi nici unul nu are garanţia că pe Băsescu o să-l ţină frâna si că nu o să fie el următorul sacrificat. Au văzut ce li s-a întâmplat lui Antonie Solomon şi lui Mircia Gutau, şi de atunci puţini sunt cei ce nu oftează după vremurile în care conduceau oamenii de onoare ai lui Iliescu si Năstase.
În acest punct s-a blocat relaţia dintre Traian Băsescu şi partidul său. După cum au decurs discuţiile dintre preşedinte şi şefii filialelor locale însă, deznodământul este previzibil. Traian Băsescu nu va da înapoi şi nu va accepta ca PDL să compromită operaţiunea justiţiaro-politică în care preşedintele şi-a concentrat energia şi în care işi pune toate speranţele. Indiferent care va fi preţul, va folosi toate armele de care dispune pentru a-şi obliga partidul să-şi înghită frica de necunoscut şi de puscărie şi să-l urmeze.
Dacă aş fi în locul adversarilor lui Traian Băsescu, mi-aş şterge rânjetul de satisfacţie provocat de cifrele din sondaje şi aş fi foarte îngrijorat de ce urmează. Nu ar fi prima oară când Băsescu le trage preşul de sub picioare exact când sunt mai siguri pe victorie.
