Captivi între dezbaterile „grele” despre beţişorul de ureche al preşedintelui Traian Băsescu şi cele despre decolteul Elenei Udrea, nu mai avem ochi pentru ceea ce este cu adevărat important. Am ajuns să-i ignorăm pe hoţi, să-i tolerăm pe corupţi şi să acceptăm nedreptatea îndreptată împotriva semenilor noştri. De boala indiferenţei pare că suferă toată societatea, de la instituţiile statului până la presă şi la cetăţeanul plătitor de impozite (sau nu).
România Liberă a prezentat săptămâna trecută cazul mai multor muncitori care lucrează la reabilitarea blocurilor din sectorul 2 al Capitalei şi care îşi acuzau patronul că nu i-a mai plătit de două luni, că au ajuns să doarmă prin uscătoarele blocurilor şi să primească mâncare de la locatari. Muncitorii, care proveneau din mai multe regiuni ale ţării, fuseseră aduşi la Bucureşti de un „întreprinzător” care le-ar fi promis că-i angajează cu carte de muncă. Patronul nu şi-a respectat obligaţiile, iar atunci când le-a ajuns cuţitul la os oamenii s-au dus să protesteze în faţa Primăriei Sectorului 2 – aflată chiar vis-à-vis de locul unde munceau -, care este beneficiarul şi finanţatorul lucrărilor pentru care fuseseră angajaţi. Degeaba. „Munca la negru nu e treaba noastră”, ne-au explicat sec reprezentanţii primăriei atunci când i-am întrebat dacă au făcut vreo anchetă referitoare la acest scandal. Oare chiar aşa să fie? Chiar dacă există autorităţi specializate în acest domeniu (Inspecţia Muncii, de exemplu), măcar din curiozitate funcţionarii conduşi de Neculai Onţanu ar fi putut merge să vadă ce se întâmplă cu banii publici pe care îi dau cu generozitate, dacă aceştia sunt folosiţi legal sau sunt băgaţi pur şi simplu în buzunar de nişte şmecheri cu firmă şi BMW la poartă. Povestea relatată de noi nu a avut nici un ecou, probabil că muncitorii s-au întors pe la casele lor cu buzunarele goale, în locul lor au venit alţi înfometaţi, împinşi de nevoi să se caţere pe schele doar în baza unor promisiuni. În aceeaşi situaţie sunt, probabil, mii de muncitori din construcţii, agricultură şi multe alte domenii, rămase de 20 de ani în zona neagră-gri a economiei şi pe care nimeni nu poate sau nu vrea să le scoată la suprafaţă.
Mai mult ca oricând, într-o perioadă în care Guvernul majorează taxele pentru că nu mai poate altfel să cârpească bugetul public, „munca la negru” (deci neimpozitată) ar fi trebuit să reprezinte o ştire importantă, urmată de o anchetă a instituţiilor statului. A trecut neobservată atât de autorităţi, cât şi de televiziunile care s-au întrecut în dezvăluiri despre beţişorul preşedintelui (care a fost adus din Shanghai, acolo unde a fost recent şi Elena Udrea, deci legătura e evidentă, dacă nu v-aţi prins!).
Zilnic trecem pe lângă lucruri ce ar trebui să ne revolte, dar pe care le igorăm cu graţie. Nu ne pasă că afacerile cu cereale se fac direct pe câmp, cu banii încasaţi fără acte şi băgaţi direct în buzunar, că patronul de la service-ul auto îţi ia plata fără să-ţi dea chitanţă, că pieţele sunt pline de ţigări de contrabandă şi multe altele. Chiar dacă observi aceste lucruri şi le spui în gura mare, nu vei reuşi să atragi atenţia nimănui. Nici autorităţilor, care, chiar dacă susţin că vor prelua cazul, nu vor rezolva nimic în realitate, nici presei, implicată puternic în alte subiecte mult mai importante, nici măcar cetăţenilor de bună-credinţă, care au învăţat că supravieţuirea în această societate înseamnă de multe ori să-ţi bagi capul adânc în nisip, potrivit principiului „Dacă eu nu am văzut, înseamnă că nu există!”.
