Mai ţineţi minte cum a început drumul USL spre putere? Cu protestele din Piaţa Universităţii, într-adevăr, dar ele au creat doar contextul căderii Guvernului Boc. Spre enervarea intelectualilor tăiaţi de la porţia de sinecuri şi a tinerilor seduşi de gândul că a venit momentul revoluţiei lor, însă, nu stânga cheguevaristă şi libertină cu banii publici i-a luat locul lui Emil Boc, ci Mihai Răzvan Ungureanu. Şi cum a început subminarea Guvernului Ungureanu? Cu un viscol similar celui ce s-a abătut asupra sud-estului ţării la sfârşitul săptămânii trecute.
Cu doi ani în urmă, televiziunile de ştiri, cu propagandiştii lui Voiculescu în frunte, prezentau efectele ninsorilor din sudul şi estul ţării drept urmarea acţiunilor deliberate ale lui Ungureanu.
Pe fundal de muzică funebră şi zoom-uri pe lacrimile îngheţate ale bătrânilor uitaţi cu zilele în casele acoperite de nămeţi, premierul instalat în funcţie de câteva zile era declarat vinovat şi executat pentru fiecare sinistrat, şofer blocat pe autostradă şi gravidă care năştea acasă. Tot ce se întâmpla rău din cauza viscolului era trecut, cu voce lătrată şi ochii ieşiţi din orbite, în directa responsabilitate a şefului Guvernului.
Isteria USL-istă din iarna lui 2012 merită rememorată nu doar ca dovadă a dublului standard practicat de jurnaliştii de partid – Ponta, premier de aproape doi ani, este menajat slugarnic, în timp ce lui Ungureanu, premier de trei zile, i se punea în cârcă tot ce nu făcuseră predecesorii săi în ultimii 22 de ani. Mai există însă şi un alt motiv, mult mai important, pentru care merită să ne întoarcem în timp.
Şi atunci, ca şi acum, au fost trecuţi sub tăcere unii dintre principalii vinovaţi pentru care România devine o ţară de sinistraţi la fiecare ninsoare mai puternică: baronii locali şi protectorii lor din Bucureşti.
Din acest punct de vedere, între România sub PDL şi România sub USL nu există nici o diferenţă reală, contrar a ceea ce sperau, în 2012, naivii. Banii furaţi din bugetele centrale şi locale trec prin aceleaşi mâini, ung aceleaşi rotiţe de partid şi de stat corupte şi ne condamnă, în continuare, să trăim într-o ţară de lumea a treia.
Şi în anii ’90, şi în 2000, şi în 2012, şi în 2014, banii alocaţi pentru deszăpeziri în Buzău, Vrancea, Brăila, Teleorman au ajuns la firme apropiate de baronii PSD din aceste judeţe. Evident, nu doar pesediştii sunt abonaţi la comisioanele de milioane de euro aferente contractelor pe care le acordă, ci şi omologii lor din alte judeţe, de la alte partide. Cu câteva diferenţe, esenţiale însă.
Din cauză că judeţele din sud şi est, controlate predominant de pesedişti, sunt în fiecare iarnă lovite de ninsori abundente, deszăpezirea a ajuns aici o chestiune de viaţă şi de moarte. Nu există an în care în comunele şi pe drumurile din aceste zone să nu asistăm la adevărate drame în care sute de oameni, prizonieri în case, trenuri sau maşini, dar şi cei ce încearcă să-i ajute îşi riscă viaţa.
Cine plăteşte pentru aceste riscuri? Tot noi. Şi ce preţ! Compania Naţională de Drumuri achită unui club select de firme private pentru deszăpezirea unui kilometru de drum un preţ de patru ori mai mare decât în Islanda, o ţară în care ninge, în medie, 100 de zile pe an.
După cum scria recent colegul meu Doru Cireaşă, potrivit datelor prezentate de Administraţia şoselelor din Islanda, „în perioada 2011-2012 s-au cheltuit pentru întreţinerea de iarnă a unui kilometru de şosea, în medie, 1.200 de euro. Reţeaua de drumuri gestionată de administraţia islandeză are 10.472 kilometri, adică aproximativ două treimi din cea gestionată de CNADNR.
Spre comparaţie, potrivit declaraţiilor făcute de fostul director general al CNADNR, Mircea Pop, în România, în iarna 2011-2012, s-au cheltuit pentru deszăpezire 300 milioane lei, adică 70 milioane euro sau, în medie, 4.375 de euro pe kilometru, de trei-patru ori mai mult decât în Islanda“.
Cine plăteşte astăzi, doi ani mai târziu de la marea revoluţie USL-istă, cele mai mari preţuri pentru deszăpezire? Aceleaşi judeţe ca şi în vremea lui Boc: Teleorman şi Buzău. Baronatele lui Dragnea şi Boşcodeală. Primul a primit de la CNADNR 15,3 milioane lei, iar Buzăul 15 milioane lei.
Banii alocaţi Teleormanului au ajuns la Tel Drum Alexandria, firma de casă a lui Dragnea, iar cei pentru Buzău la Mecan Construct, firma consilierului judeţean PSD Dobrică Dumitru, care a decis să renunţe la mandat cu o lună înainte ca firma sa să obţină contractul. Şi nu din jenă, ci pentru că DNA a intrat pe fir.
Tel Drum Alexandria a reuşit, de altfel, performanţa de a depăşi cu mult preţul mediu încasat la nivel naţional de firmele concurente şi mai puţin conectate la vârful Guvernului. CNADNR îi va plăti în următorii patru ani aproape 6.000 de euro pentru fiecare kilometru deszăpezit!
Cine este cel care a fost atât de generos cu Tel Drum? Nimeni altul decât Narcis Neaga, şeful CNADNR, cel ce i-a propus vicepremierului Dragnea, în şedinţa de guvern, ca şoferii blocaţi de 24 de ore pe autostrada Bucureşti-Piteşti să îşi fotografieze maşinile blocate, pentru a nu fi amendaţi în cazul în care le-ar expira rovinieta. Atât de grijuliu cu cele câteva mii de lei pe care statul le-ar pierde de la şoferii deveniţi victime ale incompetenţei sale şi atât de risipitor cu milioanele care vor ajunge la preşedinţii de consilii judeţene şi la superiorii lor de partid!
Certitudinea riscurilor majore la care sunt expuşi în fiecare an locuitorii acestor judeţe din sudul şi estul României face ca încăpăţânarea aleşilor locali de a continua să fure din banii care le-ar putea preveni să nu poată fi explicată altfel decât printr-o dezumanizare profundă. În cazul preşedinţilor de consilii judeţene, al consilierilor, al primarilor, al patronilor de firme care semnează aceste contracte măsluite, ştiind că joacă la ruletă vieţile unor oameni, nu mai este vorba doar de lăcomie, ci de-a dreptul de nebunie.
Şi totuşi, ceva este diferit în 2014 faţă de 2012. Perspectiva. Acum doi ani, ofensiva câtorva instituţii şi a unui nucleu de oameni împotriva demenţei generate de corupţia fără limite promitea că, şi dacă aberaţiile castei hrăpăreţe nu vor putea fi corectate rapid sau în totalitate, în mod cert vor fi limitate.
Se înfiripa o şansă ca măcar peste 20 de ani să existe perdele de copaci şi parazăpezi pe marginea şoselelor din Bărăgan, autostrăzile să nu se mai închidă decât în caz de cataclism, iar preţul pentru luxul de a ajunge la destinaţie şi pe viscol să nu includă şi vilele, maşinile şi vacanţele exotice ale politicienilor.
Într-o oarecare măsură, această promisiune a fost onorată. Şi Boşcodeală, şi Dragnea, ca şi mulţi alţi camarazi de prin judeţe sau din Bucureşti sunt anchetaţi de procurori şi au şanse reale să împărtăşească, în viitor, soarta lui Adrian Năstase şi a altor colegi. Adică să ajungă la închisoare pentru afaceri minore, prin comparaţie cu marile tunuri pe care le-au dat, dar să fie scoşi pe tuşă. Să îşi piardă nu doar libertatea, ci şi orice şansă de a mai reveni la vârful politicii.
După cum a remarcat şi raportul MCV, DNA forează din ce în ce mai des şi mai adânc în contractele oneroase ale aleşilor locali, Înalta Curte pronunţă sentinţe de condamnare la închisoare cu executare pe bandă rulantă, Agenţia Naţională de Integritate este la un pas de a începe proiectul „Prevent“, care să prevină conflictele de interese, iar Curtea Constituţională a blocat proiectul descentralizării, care, în varianta propusă, ar fi oferit şi mai multe oportunităţi de a devaliza patrimoniul public.
Întrebarea este ce se va întâmpla de acum încolo. Din acest punct de vedere, perspectiva este diferită faţă de cea din 2012. Dacă acum doi ani proiectul distrugerii relaţiei dintre baronii locali şi politicienii slabi şi corupţi, care depind de voturile cumpărate sau furate, părea ireversibil, astăzi angajamentul nu mai este la fel de sigur. Şi nu din partea oamenilor din instituţii, ci din partea puţinilor politicieni care păreau dispuşi să-şi asume un asemenea război.
În condiţiile în care, după abandonarea proiectului prezidenţial, Victor Ponta a renunţat la orice reţinere în a-şi susţine subalternii penali şi le promovează agenda cu o virulenţă care îl face invidios până şi pe Dragnea, iar Crin Antonescu depinde cel puţin în egală măsură de sprijinul propriului nucleu corupt, singura speranţă că asaltul împotriva mafiei politice, locale şi centrale, va continua şi după 2014 stă într-un posibil viitor preşedinte din alt aluat.
La fel de dornic şi capabil precum Traian Băsescu să apere instituţiile care şi-au asumat până acum lupta pentru asanarea clasei politice, dar mult mai încrezător că se pot obţine voturi şi fără ajutorul baronilor şi mult mai priceput în a atrage lângă el politicieni care să fie votaţi fără să dea la schimb mici şi bere.
Viitor preşedinte care, însă, nu se arată. În lipsa alternativei ideale, cea mai firească într-o democraţie autentică – un veto impus de cetăţeni, prin mişcări de protest, abuzului de putere –, avem toate şansele ca şi peste 50 de ani să ne petrecem iernile după cum decid urmaşii urmaşilor baronilor politici.
