Crin Antonescu şi Victor Ponta îi reproşează preşedintelui că nu s-a grăbit să bată din călcâie la apelul lui Nikolas Sarkozy, cel care a scos România din graficul aderării la Schengen.
Cei doi lideri ai opoziţiei s-au enervat că România nu a trimis de urgenţă forţe militare care să pornească spre Libia o dată cu americanii, francezii şi britanicii. Nici Antonescu, nici Ponta nu au spus cu ce ar trebui să participe România la coaliţia anti-Muammar Gaddafi: cu venerabilele MIG-uri sovietice, care se prăbuşesc la antrenamente banale, sau, mai simplu, cu piloţii lor care au rămas încă în viaţă? Sau poate că şi-au imaginat că Traian Băsescu i-ar putea trimite pe infanterişti să ocupe nişte câmpuri petroliere acolo? Nici Antonescu, nici Ponta nu au înţeles că România şi-a declarat poziţia de principiu atunci când a precizat că respectă Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU care prevede zona de interdicţie aeriană în Libia pentru protejarea civililor, urmând să se asocieze deciziei finale a Alianţei Nord Atlantice.
Nici unul dintre cei doi lideri ai opoziţiei nu a observat însă că România nu a fost izolată în logica adoptată, mai cu seamă după ce Germania a ieşit complet din plutonul NATO, mutându-şi navele din Marea Mediterană sub comandă naţională pentru a nu intra într-o eventuală spirală conflictuală.
Adepţii intervenţiei militare în Libia argumentează urgenţa acţiunii sub legitimitatea Capitolului VII al Cartei Naţiunilor Unite, care subliniază că trebuie intervenit „colectiv, la timp şi decisiv” pentru a-i proteja pe cetăţeni împotriva crimelor puse la cale de un regim politic iresponsabil. Libia este doar cazul cel mai flagrant, în condiţiile în care în Yemen s-au înregistrat o sută de morţi în ultima lună, după ce revoltele au cuprins toată ţara, armata este pe cale să dezerteze în masă, guvernul se află în curs de dizolvare, iar opoziţia este destul de neomogenă şi se poate dezbina oricând. La fel, complicaţii au apărut şi în conflictul din Bahrain, unde regele sunnit a proclamat starea de urgenţă şi a cerut ajutor extern fiindcă nu mai poate rezista singur valului de proteste al majorităţii şiite, care demonstrează de mai multe săptămâni împotriva regimului. Cei 1.000 de soldaţi trimişi de Arabia Saudită acolo riscă să transforme conflictul din Bahrain într-un război religios, fiindcă nu doar aici majoritarii şiiţi sunt conduşi de minoritari sunniţi, ci şi în partea de răsărit a Arabiei Saudite, care se teme de extinderea revoluţiilor de primăvară şi de intervenţia Iranului, majoritar şiit. Pentru prima dată de la instalarea regimului ayatollahilor în 1979, două nave militare iraniene au traversat Canalul de Suez, au intrat în Marea Mediterană şi s-au oprit pe coasta siriană, un alt loc în care revoltele mocnesc şi mor oameni.
Peisajul din Golf, cu două puncte vulnerabile, chiar dacă din motive diferite, Israel şi Iran, ar putea deveni un spaţiu prea extins pentru intervenţiile NATO. Ministrul de Externe al Germaniei, Guido Westerwelle, a aruncat mai mult în şoaptă: „Nu-i vom putea ajuta pe toţi”, iar Traian Băsescu a înţeles mai repede decât partenerii săi că situaţia devine tot mai complicată. În acelaşi timp, NATO este obligată să intervină pentru a da o lecţie dictatorilor arabi: cei care-şi omoară poporul vor fi pedepsiţi, ceilalţi pot să se retragă, cum a făcut-o Hosni Mubarak. Cruciada occidentală trebuie să continue în ciuda opoziţiei Rusiei şi Chinei, dar deocamdată există doar planuri ad-hoc pentru o regiune inflamată brusc, înainte ca strategii vestici să înţeleagă prea bine despre ce este vorba.
