Aversiunea faţă de politicieni e atât de mare, frustrarea e atât de groasă, încât românii – şi nu doar ei – aşteaptă de la personalităţile pe care le cataloghează ca providenţiale să verse sângele, figurativ vorbind, noilor „duşmani ai poporului“.
Tocmai această disponibilitate publică de a tăia capete în stânga şi în dreapta a generat succesul electoral al lui Traian Băsescu sau popularitatea procurorului-şef al DNA, Laura Codruţa Kövesi. Nevoia românilor de a se răzbuna, prin delegaţi, pe cei care le fac viaţa grea de două decenii şi jumătate îi determină, de mult ori, chiar să închidă ochii la derapajele figurilor providenţiale, pe motiv că „în orice război există şi victime colaterale“.
Blestemul acestui neam este însă că salvatorii, adulaţi la început, sfârşesc prin a dezamăgi. Aşa încât, poporul îşi caută repede alţi cavaleri ai dreptăţii, iar acum în acest rol este distribuit Dacian Cioloş.
Numai că, în loc să profite la maximum de sprijinul popular aproape necondiţionat ce i-a fost oferit, actualul premier tehnocrat ezită să îşi îndeplinească până la capăt misiunea, din cauza unor calcule cât se poate de politice. Cea mai mare eroare pe care o face Dacian Cioloş acum este că vrea să mulţumească pe toată lumea. Şi atunci apelează la jumătăţi de măsură, precum această enervantă alba-neagra cu propria candidatură.
Pe de altă parte, chiar susţinătorii săi l-au pus într-o situaţie complicată. Dacian Cioloş a ajuns în fruntea Guvernului pe valul de ură al românilor faţă de politicieni, dar acum acest val îl şi îneacă: suporterii îl vor în continuare prim-ministru, dar tot suporterii afirmă că toate partidele sunt „aceeaşi mizerie“. Iată, aşadar, paradoxul pe care a trebuit să îl rezolve Dacian Cioloş.
Nu poate rămâne în Executiv, după alegeri, fără sprijinul unui partid mare, dar, dacă s-ar fi implicat deschis în campania electorală a PNL, o mare parte dintre cei care îl sprijină în prezent s-ar fi dezis de el, acuzându-l că s-a vândut. Dacian Cioloş nu a dorit să îşi asume acest din urmă risc şi, prin urmare, a ales varianta de mijloc pe care o cunoaştem şi o criticăm acum. O criticăm pentru că variantele de mijloc sunt, pe termen lung, pierzătoare.
Iar acest lucru începe deja să fie vizibil, mai ales că nici partidele pe afişele cărora a acceptat să apară nu fac suficient să compenseze. Liberalii s-au remarcat mai mult prin mesaje electorale de râsul lumii şi au crezut că „locomotiva” Cioloş poate ţine loc de program de guvernare care să convingă. Iar USR rămâne un amestec prea mare de opţiuni ideologice, ce mai degrabă sperie decât atrage.
Acest trio ciudat permite tocmai politicienilor detestaţi de susţinătorii lui Dacian Cioloş să-şi păcălească în continuare electoratele. Cum a fost promisiunea lui Liviu Dragnea, nesancţionată de opozanţii săi, că anul viitor va scoate complet imunitatea pentru parlamentari, în condiţiile în care PSD a fost până acum principalul apărător al aleşilor penali.
Dacian Cioloş face un balet care îl ţine, într-adevăr, departe de mizeria vieţii politice, dar care îl îndepărtează şi de mult dorita continuitate pe scaunul de premier.
_______________________________________________________________
Citeşte-l pe jurnalistul Răzvan Chiruţă şi pe reţelele sociale
