Din lojile băncilor centrale se invocă tot mai des argumentul că în perioadele de boom a creditării inflaţia a rămas calmă iar instituţiile în cauză n-ar fi avut de ce să renunţe la postura de spectator şi să descurajeze goana după împrumuturi. Bună încercare pentru fuga de responsabillitate şi mulţumirea lobby-ului bancar dar şi bun pretext pentru a revedea călcâiul lui Ahile în modul cum se calculează inflaţia
Un discurs în acest sens vine din partea consilierului BNR, Lucian Croitoru, în articolul de pe Contributors (“despre schimbarea modelului de creştere şi forma fără fond”). Pare o replică voalată la un alt articol, exprimând o filozofie opusă, scris de Daniel Dăianu şi publicat pe friendsofeurope.org (Daniel Dăianu-“When economic models crumble: A template for rethinking them”). Dăianu vorbeşte de “cuminţirea” sectorului financiar prin reglementare , creşterea cerinţelor de capital, etc iar Croitoru, evident, îl contrazice.
Argumentul care ne interesează pe noi e formulat astfel: “…după o perioadă prelungită de euforie, treptat, inflaţia se stabilizează la niveluri joase, iar deciziile private conduse de euforie duc atât nivelul potenţial al producţiei, cât şi rata de creştere potenţială la niveluri relativ înalte. Acum nivelul actual al producţiei cât şi rata actuală de creştere se situează, pentru o lungă perioadă la valorile potenţiale. Acesta a fost cazul înainte de izbucnirea crizei în 2007 în foarte multe ţări. Coexistenţa inflaţiei joase şi stabile cu egalitatea prelungită la niveluri înalte dintre rata efectivă de creştere şi rata potenţială duce la o situaţie paradoxală: pe de o parte, se acumulează dezechilibre reflectate în creşterea gradului de îndatorare a cvasitotalităţii entităţilor private (boom alimentat de credit), iar pe de altă parte, intervenţia politicilor macroeconomice devine imposibilă. În acest caz, politica monetară nu poată tempera creşterea economică relativ înaltă, deoarece inflaţia este joasă şi stabilă, adică este aşa cum doreşte banca centrală”.
Cu alte cuvinte, dacă inflaţia e joasă, nici supraveghetorii băncilor, nici instituţiile statului (care manevrează pârghiile fiscale) nu au decât să fluiere a pagubă când preţul caselor explodează, când jeep-urile se iau pe credit instantaneu. Ştim că se va întâmpla ceva la un moment dat cu cererea nesustenabilă, ştim că băncile vor avea probleme cu neperformantele cand economia va intra în recesiune, dar ce poţi să faci? Inflaţia mică te leagă cu mâinile la spate (în ruptul capului n-ar trebui să reglementezi mai bine activitatea industriei financiare, în sensul unei atitudini mai prudente, reglementarea e împotriva naturii umane susţinea tot domnul Croitoru într-un articol anterior).
Ce pare să-i scape consilierului Guvernatorului BNR este că boom-ul creditului se reflectă într-o mai mică măsură în inflaţie, sau cel puţin nu proporţional cu extinderea masei monetare care se produce. Asta pentru că uun boom al creditului vine de regulă cu creşteri sectoriale-beneficiază sectorul imobiliar, auto, electronicele şi electrocasnicele (dacă eşti ţară bananieră ca România şi le cumperi cu buletinul). Nu se cumpără pe credit fripturi şi ţigări fine, nu se plătesc facturi la utilităţi, nu se cumpără fructe de mare.
Ne poate spune cineva cu cât creştea inflaţia în România dacă preţurile apartamentelor vechi (ele se tranzacţionau în principal pe piaţă) ar fi urcat cu 100% în 2007, ultimul an al bulei creditului? Pariez că nu, în indicele preţurilor de consum casele nu sunt prinse (“doar nu cumperi în fiecare zi una” mi s-a răspuns odată când m-am interesat de ce se întâmplă asta).
Preţurile care sunt cele mai sensibile în eventualitatea unei bule a creditului se reflectă mai puţin în inflaţie, mulţumită metodologiei actuale. Şi asta cam peste tot. Dar nu trebuie să ai inflaţie mare ca să acţionezi cumva când eşti bancă centrală, Guvern, etc. Nu existau pârghii? Ce ziceţi de raportul rată/venituri, crescut “întâmplător” în 2007, cu binecuvântarea BNR, până la 70%? Sau de levierul declaraţiilor-şoc? “Eu cred ca preţul caselor a ajuns la niveluri nesustenabile, cine se împrumută acum îşi asumă mari riscuri” ar fi fost o declaraţie preluată imediat de presă dacă ar fi venit de la Mugur Isărescu în 2007-2008. Şi poate că o parte dintre cei care intenţionau să-şi ia ipotecă nouă, fie şi ataşată unui credit de nevoi personale, s-ar fi gândit de două ori.înainte. Dar o astfel de declaraţie n-a venit. Şi nici domnul Croitoru, avocatul pieţelor libere de acum, n-a spus nimic atunci.
