Decizia Curţii Constituţionale de a amputa cele mai importante modificări de revizuire a Constituţiei propuse de preşedintele Traian Băsescu are un coautor neaşteptat – Consiliul Superior al Magistraturii.
Instituţie care a fost criticată constant şi dur pentru că a blocat reforma în justiţie, CSM a cunoscut de curând o primenire consistentă. După ce membrii vechii gărzi au fost înlocuiţi cu tineri magistraţi care s-au făcut remarcaţi prin criticile vehemente pe care le-au adus fostei conduceri, mulţi au crezut că lucrurile se vor schimba în sfârşit în forul profesional al acestei bresle. Surpriză, însă. În loc să susţină propunerile care ne-ar putea aduce mai aproape de o funcţionare normală a justiţiei, aşa cum au făcut atunci când au candidat pentru intrarea în CSM, primind sprijinul unei bune părţi din societatea civilă, deîndată ce s-au văzut pe scaunele ocupate până nu demult de dinozaurii sistemului juridic, mult lăudaţii reformatori au ajuns să le copieze argumentaţia antireformistă. Atât de bine s-au descurcat în a inventa motive legislative pentru ca România să rămână în continuare un paradis pentru pentru mafioţii de rang înalt şi magistraţii corupţi încât judecătorii Curţii Constituţionale au folosit obiecţiile lor, pe alocuri mot à mot, pentru a da o lovitură mortală încercării de reformare a sistemului juridic.
Una dintre cele mai importante schimbări vizate de proiectul de modificare a Constituţiei înaintat de Traian Băsescu se referă la prezumarea caracterului licit al averii. România şi Moldova sunt singurele ţări din lume care au această prevedere cuprinsă expres în legea fundamentală, motiv pentru care este interpretată de Curtea Constituţională şi instanţe ca fiind absolută. Efectul său: procurorilor le este aproape imposibil să confişte averea unor infractori chiar dacă reuşesc să probeze că aceştia şi-au însuşit ilegal sume importante de bani. Spre deosebire de România, în Marea Britanie şi în multe alte ţări dezvoltate caracterul licit al averii nu este prezumat, iar autorităţile pot să confişte averea unui infractor, urmând ca acesta să aducă probe că bunurile pe care le deţine în proprietate nu au fost achiziţionate cu sumele furate, ci din fonduri obţinute legal.
Eliminarea din Constituţie a prevederii explicite privind „caracterul licit al averii” ar uşura semnificativ munca magistraţilor de a confisca averile marilor infractori, care astăzi, chiar şi în cazurile rare în care ajung la închisoare, reuşesc să-şi păstreze bunurile dobândite ilegal. Argumentele pe care „noul” CSM le-a adus împotriva eliminării acestui articol i-ar fi făcut să roşească până şi pe Dan Lupaşcu şi Lidia Bărbulescu:
„(…) Înlăturarea ultimei teze a alineatului 8 al aceluiaşi articol, care prevede «Caracterul licit al dobândirii se prezumă», lasă, practic, fără substanţă ideea de garantare a dreptului de proprietate… În situaţia propusă de proiectul de revizuire, deţinătorul averii sau al unui bun este supus unei insecurităţi continue, deoarece, ori de câte ori se va invoca dobândirea ilicită a averii lui, sarcina probei nu va reveni celui care va face afirmaţia (reprezentant al statului sau nu), ci deţinătorului…”
Gresit! Într-o ţară în care şi astăzi există mii de cetăţeni care nu şi-au primit înapoi proprietăţile confiscate de comunişti, cei ce atacă dreptul la proprietate sunt, de exemplu, magistraţii care au blocat ani de zile procesul de restituire, la îndemnul lui Ion Iliescu. Cam aceiasi care acum, în schimbul spăgilor grase, acceptă ca statului să i se fure proprietăţile fără ca hoţii să păţească nimic. Cei care şi-ar dori ca mafioţii să-şi piardă nu doar libertatea, ci şi vilele, terenurile şi maşinile agonisite cu bani furaţi sunt de partea dreptului la proprietate, nu împotriva sa!
În România avem o problemă cu averi confiscate pe nedrept, cu prea mulţi cetăţeni nevinovaţi băgaţi la temniţă pe ani grei pentru corupţie din cauza abuzurilor? Nu cumva este exact invers? Avem prea puţini corupţi condamnaţi şi prea puţine averi ilicite confiscate! Şi atunci nu ar fi normal să promovăm schimbări legislative şi de procedură judiciară care să rezolve problemele grave existente, în loc de a le bloca de teamă să nu agravăm unele care pur şi simplu nu există?!
Într-o ţară care sângerează de atâta hoţie şi corupţie, noi punem pe primul loc dreptul hoţilor de a nu fi abuzaţi? Pe primul loc trebuie să fie pus dreptul statului şi al cetăţenilor de a se apăra şi de a fi apăraţi de jaful sistematic la care este şi suntem supuşi! De abia după aceea vine dreptul hoţilor! Si asta doar ca să fim generoşi şi scrupuloşi până în vârful unghiilor – pentru că, să nu uităm, în vremuri de război există si curţi marţiale, iar multe drepturi recunoscute pe vreme de pace se suspendă atunci când miza este supravieţuirea unei naţiuni. Vi se pare exagerată comparaţia? Nu ar trebui! România este o ţară în război, o ţară aflată încă sub asediul celor care au condus-o multă vreme ca pe o feudă, o ţară care riscă pe termen lung ştergerea de pe harta naţiunilor care contează şi pierderea independenţei reale.
Cetăţenii oneşti şi binele ţării, acestea sunt priorităţile autentice şi orice încercare de a pune altceva înaintea lor, de a găsi scuze că actuala Constituţie nu permite schimbări majore, reprezintă doar strategii avocăţeşti prin care se perverteşte logica interesului naţional în favoarea celor care şi-au bătut joc de el până acum. Când o Constituţie devine anacronică sau pentru că pur şi simplu a fost concepută cu rea–intenţie, ea trebuie să fie schimbată. Ea nu este un organ autoimun, care să blocheze prin propria voinţă viitoarele schimbări ce i s-ar putea aduce. Autoimună este doar ticăloşia unui grup de oameni care refuză să înţeleagă că opoziţia lor la schimbare ne va distruge pe toţi.
Dar aceste lucruri le ştie foarte bine şi actualul şef al CSM, „reformatorul” Horaţiu Dumbravă, care a semnat documentul critic trimis Curţii Constituţionale. Formal, acest punct de vedere nu îi aparţine doar lui Dumbravă, ci întregului Consiliu Superior al Magistraturii. Doar că, potrivit unor informaţii din interior, documentul care cuprinde toate observaţiile CSM legate de propunerile de modificare a Constituţiei nu a fost supus la vot, aşa cum ar fi fost normal, el fiind adoptat oarecum prin acord tacit. Ceea ce pune un semn de întrebare asupra legalităţii sale, dar nu schimbă problema de fond. Pentru că un lucru e cert. Nu doar Horaţiu Dumbravă, ci şi ceilalţi „reformişti„, Cristi Dănileţ şi Adrian Neacşu, care au fost susţinuţi pentru a intra în CSM tocmai pentru a promova reformarea autentică a justiţiei, împărtăşesc întru totul criticile formulate în documentul trimis Curţii Constituţionale. Singurii membri care au făcut opinie separată au fost Alexandru Şerban şi Bogdan Licu.
Merită reamintit că, înainte de a deveni membri CSM, Dumbravă, Dănileţ şi Neacşu au iniţiat o mişcare de protest la adresa practicilor Consiliului, pe care îl acuzau că apără şi promovează magistraţii corupţi. Ei au fost sprijiniţi activ de reprezentanţii altor ţări membre UE şi ai SUA, care au încurajat de-a lungul timpului mişcările de reformă din interiorul breslei magistraţilor, dar şi de societatea civilă. Inclusiv cotidianul „România liberă„ le-a oferit platformă pentru strângerea de semnături în sprijinul protestului îndreptat împotriva practicilor vechiului Consiliu.
Poziţia celor trei s-a schimbat radical însă de când au devenit ei înşişi membri ai CSM. Nu doar că au uitat informaţiile primite prin schimbul de experienţă cu magistraţi străini, dar au ajuns să acţioneze contrar acestora, la fel cum procedau şi predecesorii lor, crescuţi în sistemul de justiţie comunist. Iată, de exemplu, punctul de vedere al ambasadorului american, Mark Gitenstein, în problema caracterului licit al averii, exprimat săptămâna trecută: „În SUA confiscarea bunurilor este foarte simplă şi se petrece indiferent pe ce nume se află proprietatea. Dacă ea nu poate fi justificată legal, atunci ea este confiscată. Problema în România este acea prezumţie că averea dobândită este legală. Nu cred că ar trebui să existe o astfel de prezumţie”. Nici exemplul Statelor Unite, nici nevoia de a da un impuls luptei anticorupţie nu au contat. Urmând logica criticilor CSM, Curtea Constituţională a decis că eliminarea articolului privind caracterul licit al averii „are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate”.
Noua conducere a CSM nu mai susţine nici ideea unei prezenţe crescute a societăţii civile în Consiliu, care figurează şi ea în propunerea de modificare a Constituţiei. Deşi în multe ţări tocmai figurile publice de mare probitate reprezintă garanţia că forurile supreme ale magistraţilor nu se vor transforma în organizaţii sindicale care să protejeze procurorii şi judecătorii corupţi, la noi această posibilitate este privită ca un afront de neiertat. „(…) S-ar ajunge în situaţia în care reprezentanţii societăţii civile să aibă un rol important în domeniul răspunderii disciplinare… preşedintele Consiliului trebuie să fie magistrat, fiind inacceptabil ca acesta să fie numit din rândul membrilor societăţii civile…” Din nou, Curtea Constituţională a respectat întocmai indicaţiile CSM şi a decis că ar fi neconstituţional ca şeful acestei instituţii să provină dintre reprezentanţii societăţii civile.
Nici în cea de-a treia schimbare esenţială propusă a fi adusă Constituţiei – introducerea răspunderii magistraţilor „care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă” – poziţia noului CSM nu este diferită de cea a foştilor membri, vocalii apărători ai reţelei Voicu-Costiniu: „Constituie o îngrădire a independenţei judecătorului, întrucât deschide un tip de răspundere nelimitată a magistratului, pentru orice soluţie pe care o dă”. Ba chiar merg mult mai departe, exprimându-şi dezaprobarea şi faţă de propunerea inclusă în proiectul de modificare a Legii CSM prin care ministrul Justiţiei şi procurorul general să poată cere anchetarea disciplinară a unui magistrat. Temerile de imixtiune a politicului sunt nefondate însă în condiţiile în care, potrivit aceleiaşi propuneri legislative, şeful Inspecţiei Judiciare, care va avea inclusiv dreptul de a schimba sentinţa disciplinară dată de un subaltern, va fi ales prin concurs organizat chiar de CSM.
Opoziţia „reformiştilor” la încercările preşedintelui de a-i responsabiliza şi mai mult pe magistraţi ar putea fi interpretată şi ca o grijă excesivă de a proteja independenţa justiţiei. Dar independenţă faţă de ce? Faţă de răspunderea care le revine în a da soluţii corecte şi juste? Faţă de mâna procurorilor anticorupţie? Aşa pare dacă ne amintim că una din primele decizii ale „noului„ CSM a fost aceea de a bloca cererea DNA de arestare preventivă a judecătoarei Angela Ungureanu, de la Iaşi, anchetată pentru luare de mită.
Suspectă este şi înţelegerea dovedită în cazul judecătoarei Barbălată, purtătoarea de cuvânt a instanţei supreme, audiată de DNA după ce au fost descoperite fotografii în care apare petrecându-şi vacanţa alături de Hoa Le Duc, considerat liderul mafiei vietnameze din România. Poziţia oficială a CSM în această chestiune a fost stupefiantă: „De principiu, nu sunt de încurajat astfel de prietenii, dar magistratul este om şi are dreptul la un cerc de prieteni…”.
Acelaşi răspuns ni-l puteau da foarte bine şi celebrele judecătoare Lidia Bărbulescu, Viorica Costiniu sau Irina Pivniceru. Un lucru pe care cele trei vestale ale imunităţii magistraţilor în faţa legii nu l-ar fi spus niciodată a fost recunoscut de Dănileţ în urmă cu mai mulţi ani, când probabil că nu visa să ajungă vreodată membru CSM: „În cercurile justiţiei se ştiu foarte bine tarifele care sunt necesare pentru a se trânti o sentinţă„.
Şi nu este singurul semn că în CSM nu s-a schimbat nimic şi deci nu se va schimba nimic nici în justiţia română. Una dintre principalele acuze aduse de Horaţiu Dumbravă, Cristi Dănileţ şi Adrian Neacşu fostului CSM s-a referit la modul în care se organizau concursurile pentru promovarea la Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Deşi au cerut în repetate rânduri reguli mai transparente şi concursuri serioase pentru ocuparea posturilor la instanţa supremă, CSM a anunţat săptămâna trecută că va relua procesul de promovare după vechea lege, pe care iniţial o contestase.
Cum se explică faptul că nişte magistraţi tineri, care nu au lucrat nici o zi în justiţia comunistă, îmbrăţişează fără nici o rezervă principiile şi valorile strâmbe ale predecesorilor lor? Greu de explicat altfel decât prin fenomenul constatat imediat după 1990, când a devenit evident că enorm de mulţi dintre noi nu l-au urât pe Ceauşescu, ci doar l-au invidiat de moarte. Cum a dispărut, s-au repezit să îi copieze comportamentul. Practic, pentru că nu au avut niciodată acces la un alt model de succes, toată viaţa lor în dictatură nu şi-au dorit nimic altceva decât să fie ei cei de deasupra legii.
Reacţiile vehemente ale tuturor celor care refuză din start chiar şi renegocierea tabuurilor care stau la baza privilegiilor castei conducătoare scot la iveală cu o forţă dementă tot ce are România mai rău şi mai strâmb, reamintindu-ne cât de puţin ne-am schimbat, în profunzime, din 1990 încoace.
