2.4 C
București
marți, 12 noiembrie 2024
AcasăSpecialCoreea şi Azerbaidjan - două dosare strategice gestionate excentric

Coreea şi Azerbaidjan – două dosare strategice gestionate excentric

Este oare Bucureştiul suficient de conştient de ceea ce se întâmplă în jurul său? Nu cred că şi-ar permite nimeni să nege faptul că în laboratoarele diplomaţiei româneşti există minţi lucide şi un nucleu de oameni care-şi dau seama că (r)evoluţiile din Europa şi Asia se joacă, pentru state ca România, după principiul „totul sau nimic”. Şi mai ales că ele se joacă ACUM. Dar este factorul politic, de care depinde în final orice decizie de ordin strategic, suficient de orientat în teren şi suficient de responsabil pentru a pune corect accentul pe mizele esenţiale care vor construi viitorul acestei ţări?

Dacă pornim de la cuvintele-cheie „Asia”, „UE”, „energie” şi „Rusia”, indiciile peste care dăm ne vor catapulta inevitabil în spaţiul neregulat al dilemei – facem sau nu ceea CE trebuie şi, mai ales, CUM şi CÂT trebuie? Astfel,  vom găsi, pe de o parte, preocupări ale diplomaţiei de la Bucureşti demne de toată lauda, asezonate chiar cu un set de paşi iniţiali, indubitabil concreţi. Dar dacă ne adâncim cercetarea după ce am decopertat acest prim strat, bruma de entuziasm este foarte probabil să se desumfle.

Zilele astea, guvernele din toată lumea, investitorii globali, media internaţională, think-tank-urile şi alte grupuri de analiză privesc ţintă şi fac calcule cu privire la evoluţia economică a Chinei, după ce ritmul de creştere al acesteia a transmis primele semnale că s-ar putea sufoca sub propria-i greutate.

Ce-i drept, momentul fusese anticipat de ceva vreme, aşa că pieţelor şi cancelariilor din toată lumea le-a rămas de acum încolo „doar” să ghicească pe care cale o va apuca Beijingul, expus în faţa unei duble provocări: să-şi protejeze acumulările din ultimele aproape două decenii şi să menţină un ritm de dezvoltare conectat, ca viteză şi volum, la presiunile care derivă din nevoile şi aşteptările interne (ale populaţiei, ale firmelor, ale statului, ale armatei).

În general, modificările metabolice produse în interiorul unor sisteme mari şi cu o alcătuire complexă reverberează şi fac să intre în rezonanţă spaţii largi nu doar dinăuntru, ci şi din exterior. Economia Chinei are alura unui astfel de sistem, iar din acest motiv nu ar fi nerezonabil să credem că o reaşezare va antrena în următorii ani inclusiv unele evenimente-surpriză în regiune.

Dacă până acum orice mişcare a Chinei se resimţea mai degrabă pe pieţe şi pe burse, sunt toate şansele ca paradigma să se schimbe într-una în care undele de şoc vor fi în primul rând politice.

De ce ar trebui România să asude de efort în perspectiva unor evoluţii dramatice în spaţiul asiatic? Un indiciu ajutător ne vine din China şi Coreea de Sud – două repere solide pentru diplomaţia de la Bucureşti, chiar dacă în continuare modest exploatate (dar cu detalii pe această temă, ceva mai jos).

O problemă spinoasă a spaţiului asiatic o reprezintă, de jumătate de secol, neîncheirea unei păci între cele două Corei, cu consecinţele de rigoare: permanentul potenţial de conflict, prezenţa militarilor americani, iritantă pentru Beijing, şi înarmarea nucleară a Coreei de Nord sub conducerea sălbatică a unei dinastii care nu-şi are precedent în nici un alt stat cotropit de comunişti.

Fără a intra în alte amănunte, este de menţionat că percepţia mult timp valabilă a fost aceea că, de fapt, pentru China situaţia celor două Corei constituie un avantaj, chiar dacă Beijingul este parte a efortului internaţional de menţinere a stabilităţii în peninsulă şi un participant activ la negocierile cu Nordul.

Argumentul nu era atât ideologic, cât strategic: Coreea de Nord ar funcţiona ca o zonă-tampon între militarii americani cantonaţi pe teritoriul Coreei de Sud şi frontiera chineză, care este comună cu cea a Coreei de Nord. În această logică, lucrurile au părut mult timp cât se poate de clare.

Dar poate rezista o atare logică pe timp nelimitat şi în absolut orice condiţii? Pare tot mai riscant să dai asemenea garanţii.

Coroborând mesajele – care de doi-trei ani par să se înteţească – transmise de oficialii chinezi şi sud-coreeni putem intui zorii unor noi perspective.

Undeva la finele lui 2010, telegramele Wikileaks şi declaraţiile ulterioare, „pe surse”, ale unor înaliţi oficiali chinezi, dezvăluiau culise interesante. Era vorba de un viraj de ultimă oră în abordarea Chinei: o calmă, atentă, dar consecventă distanţare a Beijingului faţă de Phenian, ţintind în final reunificarea celor două Corei sub controlul Seulului. Evident, totul făcut în timp şi fără a „speria vânatul”.

Dar cum ar fi pusă China în avantaj într-un asemenea scenariu? Oficialii sud-coreeni, spre exemplu, ar avea unele explicaţii.

În ciuda unor aparenţe descurajante pe moment, guvernele sud-coreene din ultimul deceniu au recunoscut deschis că Seulul se aşteaptă la apriţia pe hartă a unei singure Corei şi, prin urmare, şi-au asumat acest deziderat trecând la elaborarea unor planuri concrete.

Asta, în condiţiile în care liderii politici şi diplomaţii pornesc de la premisa că regimul de la Phenian ar putea sucomba oricând, iar sarcina reunificării ar putea deveni realitate peste noapte.  

Dar când se gândesc atât de departe, sud-coreenii sunt obligaţi de împrejurări să ia în calcul nu doar efortul economic colosal care îi aşteaptă (echivalent cu jumătate din PIB, doar în prima fază) şi modul în care va fi finanţat (eventual cu atragerea unor terţe state în acest proces), ci la fel de mult şi implicaţiile regionale. Şi tocmai aici revenim la China.

Specialiştii guvernului de la Seul încep să creadă că au identificat soluţia optimă, pornind de la cântărirea unor circumstanţe externe prielnice. E vorba, deci, de cum sunt combinate variabilele.

Sub protecţia anonimatului, mai  mulţi oficiali de la Seul susţin că, pe termen mediu şi lung, stabilitatea Chinei – care e strâns legată de continuarea pe drumul dezvoltării economice – va depinde tocmai de reunificarea Sudului cu Nordul.

Raţionamentul? Cum deja Beijingul dă semne că are nevoie nu doar de o adaptare a modelului de creştere, ci şi de noi spaţii pentru expansiune, deschiderea totală a economiei virgine a Coreei de Nord ar cântări greu.

Mai departe, trecerea Nordului sub controlul Seulului ar echivala cu desţelenirea unor suprafeţe vitale. La scara de care vorbim, desţelenirea ar însemna generarea unor proiecte de infrastructură în spaţiul eurasiatic, pe care oficialii din Sud le tratează în termenii unui al doilea „Drum al mătăsii”. Însă cât timp situaţia celor două Corei nu se va schimba, nici nu poate fi vorba de această anvergură regională.

Cert este că, din punct de vedere economic, prognozele pe care le folosesc oficialii din Coreea de Sud relevă un impact mai mult decât pozitiv al reunificării. Potrivit unor surse familiarizate cu dosarul nord-coreean, s-a ajuns la concluzia că avansul tehnologic al Sudului, coroborat cu forţa de muncă din Nord, plus avantajele colaterale care ar decurge natural din reunirea celor două state într-unul singur ar asigura o creştere economică cu două cifre pentru Coreea, iar o analiză a Goldman Sachs dă ca sigur un PIB de 85.000 de dolari pe cap de locuitor, în 2050, care ar fi astfel al doilea ca mărime din lume. Interesant de menţionat, aşa ca un amănunt picant, că, în anii ’60, PIB-ul Phenianului era superior celui înregistrat de Seul, pentru ca acum raportul să fie de câteva zeci de ori în favoarea Sudului.

Şi mai este ceva extrem de interesant: prezenţa militară americană în regiune. Prin diverşi responsabili de rang înalt, Coreea de Sud a dat deja de înţeles că nu priveşte cu entuziasm instalarea unor rachete tactice pe teritoriul său, asta în eventualitatea teoretică în care Washingtonul ar şi înainta astfel de solicitări. Este o poziţie care se armonizează perfect cu ieşirea în întâmpinarea reticenţelor Chinei vizavi de o prezenţă şi mai consistente a forţelor Pentagonului în Peninsula coreană.

În linii mari acesta fiind contextul, este România suficient de conectată la transformările dramatice, dar cu potenţial uriaş, care ar putea avea loc în spaţiul coreano-chinez? Va prinde Bucureştiul trenul încă din prima gară atunci când Coreea de Nord se va transforma, în sfârşit, în altceva decât ghetoul meta-stalinist care este astăzi?

Faptul că, geografic, vorbim de o zonă atât de îndepărtată ar fi un argument pueril pentru a expedia problema în sfera banalului. În ciuda distanţei, piaţa chineză şi cea sud-coreană joacă un rol-cheie în economia Uniunii Europene, dovadă nivelul relaţiilor comerciale cu China şi acordul de liber schimb semnat de UE şi Coreea de Sud, ţară care a investit în ultimii ani sume uriaşe în dezvoltarea unor linii de producţie în statele de pe „bătrânul continent”.

Iar cât priveşte, din nou, Coreea de Sud, aceasta este singura ţară din Asia cu care România însăşi a ridicat relaţia bilaterală la nivel de parteneriat strategic, semn că, aşa cum spuneam la început, diplomaţia română nu duce lipsă de specialişti care gândesc lucrurile macro şi în perspectivă.

Dar şi aici, deşi Bucureştiul a depăşit faza cea mai dificilă – negocierea acestui parteneriat cu Seulul – există numeroase semnale că România profită cu viteza melcului de poziţia privilegiată pe care i-o conferă parteneriatul cu Coreea de Sud.

Aceasta este însă o etapă în care răspunderea le revine în primul rând liderilor politici de la Bucureşti. Implementarea acordurilor asociate parteneriatului strategic nu mai ţine doar de priceperea şi viziunea unui nucleu restrâns de tehnocraţi.

Or, având deja experienţa derulării încă modeste a parteneriatului cu Coreea de Sud, revine întrebarea dacă decidenţii de la Bucureşti, oricare ar fi ei, sunt într-adevăr conştienţi de avantajele pe care le-ar aduce României transformări cu adevărat radicale în peninsulă.

De altfel, România are în continuare un mod surprinzător de a se raporta la propriile interese naţionale. Pe de o parte, cum observam la început, în politica externă a iniţiat în ultimii ani câţiva paşi îndrăzneţi.

Bucureştiul a aderat la proiectul Nabucco, făcând astfel o prioritate din reducerea dependenţei faţă de gazul  rusesc. Soarta încă neclară a gazoductului ne demonstrează că a fost cât se poate de inspirată şi dezvoltarea unui parteneriat strategic cu Azerbaidjanul, ţară care zilele acestea găzduieşte Eurovisionul, punând la bătaie un arsenal spectaculos pentru a atrage atenţia lumii, şi cu care relaţiile bilaterale ale României sunt excelente. Premisele consolidării legăturilor au avut în vedere, pe lângă deschiderea unei porţi în această zonă a lumii, diversificarea resurselor energetice prin ocolirea Rusiei, urmarea fiind dezvoltarea proiectului AGRI, în care am atras şi Georgia.

Deşi, din nou, partea dificilă, aceea a negocierii tuturor punctelor dintr-un tratat şi proiect de asemenea anvergură, a fost depăşită cu brio, dinspre România punerea efectivă în practică a rămas destul de în urmă.

Poate fi această lipsă de sincronizare între gândirea de ansamblu şi acţiune altfel decât aducătoare de prejudicii?

Lipsa de inspiraţie a autorităţilor de la Bucureşti în a menţine şi ulterior un ritm constant şi consecvent cu principiile de la care s-a pornit când a fost imaginat un acord strategic de tipul celui cu Azerbaidjan ar putea, la un moment dat, să ne coste din punct de vedere strategic.

Pare de neînşeles amorţeala în care se simte că ne-am afundat, în condiţiile în care concretizarea acordului AGRI, de pildă, s-ar mula perfect inclusiv pe consolidarea relaţiilor cu vecinătatea apropiată (Bulgaria, Serbia, chiar Ungaria, şi Republica Moldova). Nemaivorbind de avantajele de ordin tactic pe care le-am extrage dintr-un asemenea parteneriat, în contextul în care gestionarea relaţiilor cu Rusia necesită, în lumina ultimelor evoluţii de la Moscova şi a aplombului cu care administraţia Putin-Medvedev îşi consolidează prezenţa în Bulgaria şi Serbia, un reglaj tot mai fin şi ingeniozitate maximă.

Şi, ca atunci când un rău nu vine niciodată singur, ci asezonat cu cele mai dubioase garnituri, noul guvern a debutat în politica externă în cadenţa de defilare a bocancilor la paradele din Piaţa Roşie.  

Cele mai citite

INS: Salariul mediu brut a crescut în septembrie, cu variații în sectoarele economiei

Câștigul salarial mediu brut din România a ajuns în septembrie 2024 la 8.553 lei, cu 1,3% mai mult față de luna anterioară, conform datelor...

Rusia dă vina pe Ucraina pentru dronele căzute în Republica Moldova

Rusia respinge acuzațiile Moldovei cu privire la incidentul cu dronele căzute pe teritoriul său, după ce autoritățile de la Chișinău au convocat ambasadorul rus...

Leasing operațional pentru start-up-uri și IMM-uri: Soluția ideală pentru flexibilitate financiară

Pentru afacerile mici și la început de drum, orice investiție contează, iar o flotă auto poate însemna un buget semnificativ și mult timp alocat...
Ultima oră
Pe aceeași temă