Preşedintele Traian Băsescu a vorbit despre necesitatea trecerii de la Parlamentul cu două Camere la cel unicameral încă din 2005, după ce PSD lansase deja o campanie în favoarea acestei idei. Senatorul social-democrat Titus Corlăţean îl lăuda atunci pe Traian Băsescu pentru „momentul de iluminare” care l-a determinat să „susţină iniţiativa PSD pentru reforma sistemului politic românesc”. Între timp însă, şi Titus Corlăţean, şi ceilalţi lideri ai PSD au ajuns la concluzia lui Ion Iliescu, pentru care monocameralismul ar defini statele totalitare. Consecvenţa în politica autohtonă este conectată direct cu interesele de moment, nu şi cu cele pe termen lung.
Poate că nici Traian Băsescu nu era convins în 2005 de eficienţa unicameralismului pentru democraţia românească, dar între timp a dezvoltat un conflict direct cu Parlamentul, fiindcă acum trei ani, pe 19 aprilie, senatorii şi deputaţii l-au suspendat cu o majoritate covârşitoare de voturi. Din 19 aprilie 2007 încoace, Traian Băsescu a reuşit, fără mare greutate, să convingă opinia publică de lenea Parlamentului, de relele intenţii ale parlamentarilor şi, în general, de oboseala cronică a acestei instituţii, care îşi exercită rar şi greu atribuţiile de legiferare.
Traian Băsescu i-a convins cu uşurinţă pe români că Parlamentul este în expansiune anarhică atunci când vine vorba să-i apere pe corupţi sau să reducă atribuţiile DNA şi că, de fapt, consumă prea multe resurse, iar raportul calitate-preţ nu rentează. Regimurile democratice costă, într-adevăr, mult mai mult decât cele autocratice sau totalitare şi preşedintele ştie de la specialiştii care au redactat Raportul prezidenţial privind analiza regimului politic şi constituţional din România că n-ar trebui să domine calculul economic în această ecuaţie în care se pune problema desfiinţării Senatului.
Din Raport Traian Băsescu a putut afla cu mult timp înainte de a propune referendumul de trecere la Parlament unicameral care sunt deficienţele acestuia pentru o ţară de dimensiunile României: monocameralismul poate fi punctul de plecare al unei tendinţe de tiranie a majorităţii politice, minorităţile politice şi gru-purile regionale ar fi subreprezentate şi, în schimb, nu pot fi garantate blocajele constituţionale. Pe baza acestor argumente, specialiştii în drept constituţional i-au recomandat preşedintelui menţinerea sistemului bicameral şi departajarea atribuţiilor celor două Camere, eventual, pe criterii regionale.
13 din cele 25 de state ale Uniunii Europene au parlamente unicame-rale, dar este vorba despre ţări mici, pentru care o singură cameră poate fi reprezentativă pentru numărul şi structura populaţiei. Parlamentul bicameral le este mai util statelor federale, în cele cu naţionalităţi importante numeric sau în cele regionale; în schimb, monocamera-lismul este preferat de ţările aşa-numite „unitare”, cum este Româ-nia, pentru care o a doua Cameră nu face decât să îngreuneze adoptarea legilor. Nu este, de pildă, deloc limpede de ce România ar avea nevoie de mai mulţi senatori decât Statele Unite.
Păstrarea bicameralismului şi renunţarea la centralismul tradiţional printr-o descentralizare judicioasă care să ducă la o regionalizare economică şi politică ar putea fi o soluţie mai bună pentru România. Pe termen scurt, unicameralismul ar putea fi eficient, dacă plecăm de la premisa că majoritatea este bine intenţionată şi poate pune în aplicare mai rapid legi care să modernizeze ţara. Dar cine ne garantează că majoritatea nu vrea mai multă putere în propriul ei folos?
