România are nevoie de un nou reper pentru a putea intra în clubul-ţărilor-cu-apă-caldă.
După ce şi-a făcut şi refăcut calculele, FMI a ajuns la concluzia că – gata – în România se trăieşte mai prost decât în Bulgaria. 14 dolari despart, deocamdată, nivelul de trai al unui român (11.869 dolari/an) de al unui bulgar (11.883 dolari). Nu e neapărat o ruşine. România şi Bulgaria sunt umăr la umăr de 20 de ani şi au parcurs o bucată bună de drum împreună. Au ratat împreună primii 10 ani de tranziţie – fiecare ţară în felul ei – şi au recuperat cât s-a mai putut recupera în următorii zece. Au recuperat destul cât să iasă din sărăcie şi să nu considere pierdută cu totul „cursa” cu restul colegelor de celulă comunistă. Polonia, Ungaria sunt cu doar 50% mai în faţă, distanţă care ar putea fi recuperată în alţi zece ani de creştere. Slovenia, Cehia, Slovacia sunt cu 100% mai în faţă şi deja nu mai pot fi găsite printre economiile emergente ale Europei, ci direct în segmentul dedicat economiilor avansate, alături de Germania, Franţa, Spania, Austria etc. Deja distanţa merge către 20 de ani – o generaţie.
Mai pot cele două ţări de la Marea Neagră – primite în UE parcă din greşeală – să alerge atât? Răspunsul este sigur „da”. Întrebarea este dacă mai vor. Apartenenţa la UE a unei ţări cu decalaje economice şi sociale mari nu este un handicap, aşa cum spun euroscepticii, este un enorm avantaj. Iată de ce: În Vest, costurile forţei de muncă au ajuns la un nivel la care devine clar că nu sunt sustenabile. În Asia, standardul de viaţă a crescut suficient de mult încât să-i forţeze pe contabili să refacă calculele dacă mai e sau nu rentabil să plătească atât de mult pentru transport. Criza ridică – direct sau indirect – bariere protecţioniste, dar şi incertitudini geopolitice copleşitoare. Există un singur răspuns care să lămurească simultan toate aceste probleme, şi nu e unul complicat: în Europa emergentă costurile sunt încă relativ mici, iar distanţele pot fi chiar mai scurte decât până acum dacă îşi vor construi infrastructura. Procesul de relocalizare industrială a început de ani buni, a fost încetinit de criză, dar este ireversibil. De felul în care reuşim să colaborăm cu investitorii depinde doar viteza de dezvoltare în viitor.
Deja românii au bifat câteva puncte importante care fac ţara atractivă: un nivel acceptabil de educaţie, suficient respect faţă de muncă şi ceva cultură managerială. Ceea ce lipseşte vizibil este capacitatea administrativă. Chiar şi atunci când au intenţii bune, birocraţii reuşesc, până la urmă, să se împiedice de propriile picioare. E clar că – din nou – este nevoie de ajutor din exterior, mai exact de o „ţintă” faţă de care să poată fi măsurat progresul. NATO a fost reperul care a ajutat România să se întoarcă definitiv cu faţa spre Occident, iar UE a fost reperul care a învăţat-o cum să se comporte acolo. Însă n-am găsit, deocamdată, un reper care să ne arate cum să fim o ţară dezvoltată. Reperul există, însă nici un politician nu şi-l asumă pentru că nici unul nu e în stare să conducă o ţară dezvoltată. El se numeşte OECD – Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică – şi include 33 de ţări, printre care Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, Slovenia sau Estonia – ultimele două anul acesta. Nu există criterii de aderare la clubul-ţărilor-cu-apă-caldă, aşa cum au existat în cazul UE sau NATO. Nu trebuie să cerşeşti intrarea, însă nici nu vei fi ţinut la uşă dacă într-adevăr locul tău e înăuntru. Valoarea de reper a organizaţiei este abstractă, dar poate mai puternică: cât timp nu eşti acolo, înseamnă că încă ai o problemă. Găseşte-o şi rezolv-o!
