O serie de evenimente recente au ridicat mai multe semne de întrebare importante referitoare la poziţia României în jocul geostrategic în care este implicată: s-a decis Traian Băsescu să dezgheţe relaţiile cu Rusia? Dacă da, este iniţiativa noastră sau este o mişcare sugerată de Statele Unite? Dacă nu, atunci ce a căutat la Bucureşti Nikolai Patruşev, secretarul Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse? Cum va afecta această vizită extrem de importantă principalele subiecte de dispută: Moldova, scutul antirachetă, preţurile mari la gazele importate? Va schimba în vreun fel parametrii parteneriatului nostru strategic cu SUA?
La prima întrebare, răspunsul este foarte clar. Vizita de acum două săptămâni a fost iniţiativa ruşilor. A fost decizia lor de a răspunde pozitiv, abia acum, unei serii lungi de invitaţii adresate de Bucureşti cu scopul de a deschide o comunicare diplomatică mai consistentă. Şi, chiar dacă a fost în mare parte tot alegerea lor ca vizita lui Patruşev să aibă loc aproape simultan cu cea a şefului CIA, John Brennan, implicarea Statelor Unite în această iniţiativă, pe care vroiau să o sugereze astfel, a fost ca şi inexistentă.
Decizia României de a impulsiona relaţiile cu Rusia a fost una din proprie iniţiativă, luată în urmă cu mai mulţi ani. A coincis practic cu momentul în care teoria capului de pod către alte avanposturi în coasta Rusiei, promovată de unii dintre apropiaţii preşedintelui George W. Bush, a început să piardă adepţi chiar şi la Bucureşti.
Până ca aceste eforturi de deschidere să ajungă să fie încurajate de administraţia Obama, ele au fost salutate de alţi aliaţi importanţi, care făcuseră până atunci numeroase diligenţe în acest sens, dar fără succes. Chiar dacă sunt animaţi de interese diferite, atât marile puteri europene, cât şi succesorii lui Bush şi Chenney care privesc cu mai mare îngăduinţă aventurile neocolonialiste ale ţarului Putin invocă acelaşi argument: Rusia nu mai e ce a fost.
Da, liderul de la Kremlin aspiră la gloria brutală a Uniunii Sovietice, dar nu mai dispune de mijloace pentru a o atinge. Nici armata, nici economia lor nu mai sunt ce au fost odată. De aceea, deşi manifestă prudenţă maximă faţă de Moscova şi nu ezită să îl critice vehement pe Vladimir Putin pentru încălcarea agresivă a drepturilor omului, nu îl privesc ca pe o ameninţare reală. Mai precis, ca pe una relativ neînsemnată prin comparaţie cu problemele din Orient sau cu China. Şi care putea fi abordată frontal, probabil, dacă anii de criză şi lipsa resurselor nu ar obliga la o prioritizare a ţintelor şi la o reevaluare a foştilor duşmani ce pot servi drept noi aliaţi.
Precum alte ţări central şi est-europene, cu Polonia în frunte, România are suficiente experienţe traumatice în relaţia cu Rusia ca să nu zâmbească atunci când i se spune că, în chestiuni de politică externă şi mai ales când e vorba de ţări membre NATO, „Putin latră, dar nu muşcă“. În acelaşi timp, având în vedere exact garanţiile militare pe care le-a primit, România nici nu putea afirma la nesfârşit că nu există o cale de mijloc, bine calculată şi prudentă, între răceala unei relaţii tipice războiului rece şi servilismul unui „parteneriat“ după modelul Uniunii Euroasiatice.
Pe acest drum de mijloc şi-a propus să meargă Traian Băsescu cu ceva vreme în urmă, dar nu i-a ieşit. Ruşii nu i-au venit în întâmpinare imediat, cum s-a întâmplat cu Polonia, de exemplu – Patruşev s-a întâlnit cu preşedintele Komorowski în ianuarie 2011. Motivele: cel mai probabil, nu i-au putut ierta atitudinea sfidătoare din primii ani de mandat („Marea Neagră este tratată ca un lac rusesc“ şi sprijinul activ pentru planurile americanilor în Georgia), dar nici nu au avut aici vreun interes major şi presant, care să-i determine să încerce o reconciliere precum cea cu Polonia.
Resentimentele liderului de la Kremlin s-au văzut clar anul trecut, când Moscova a sprijinit deschis încercarea de demitere a preşedintelui. Şi nu este deloc exclus să o fi făcut nu doar cu vuvuzelele propagandiştilor şcoliţi de Sluzhba Vneshney Razvedki, ci şi financiar. Despre acest subiect ne-ar putea vorbi, probabil, Bogdan Olteanu, marea speranţă liberală extrasă subit şi aparent inexplicabil din politica mare şi trimisă în exil la Banca Naţională.
Tocmai din cauza acestui amestec făţiş al Rusiei în politica internă a României este de mirare că, la doar un an distanţă, Putin l-a trimis pe Patruşev cu un steag alb pentru a iniţia deschiderea canalelor de comunicare pe care până acum i le refuzase lui Traian Băsescu. Ce a vrut să transmită?
Cea mai bună explicaţie a dat-o analistul Vladimir Socor: „Preşedintele a stabilizat cu succes situaţia internă după criza politică din 2012. Partidul Social-Democrat, care este forţa dominantă, a învăţat să coabiteze cu Băsescu (…). Vizita lui Patruşev arată că Moscova a ajuns la concluzia că trebuie să întindă o mână către actuala conducere a ţării. Nu este nici un secret în România faptul că eficienta conlucrare a lui Băsescu cu serviciile de informaţii a făcut posibile protejarea ordinii constituţionale în 2012 şi stabilizarea situaţiei interne, menţinând totodată neutralitatea politică a serviciilor“.
De aici se nasc însă alte întrebări, rămase, până acum, fără răspuns: De ce acum? Ce interese şi-a descoperit Rusia în România ca să merite gestul jenant, totuşi, de a trimite un sol de pace celui pe care a eşuat, de mai multe ori, să-l detroneze – ceea ce echivalează, simbolic, cu recunoaşterea unei înfrângeri?
De ce acum? Pentru că, deşi neînvins, Traian Băsescu se pregăteşte să părăsească arena. Indiferent ce se întâmplă, la finele anului viitor vom avea un nou preşedinte. Iar ruşii, un nou interlocutor. Deschiderea pe care o arată acum faţă de Băsescu este primul pas în reluarea relaţiilor cu instituţia prezidenţială, care, în scurt timp, va avea un alt lider. Disponibilitatea de a începe acum dezgheţul, cu un adversar declarat, se va cuantifica într-un capital de bună-credinţă ce va fi folosit în relaţia cu succesorul lui Băsescu.
Iar interesele Rusiei în România cer acum, mai mult ca niciodată, un interlocutor care măcar să nu le fie ostil, dacă nu chiar binevoitor sau chiar supus, aşa cum Băsescu nu le-a fost şi nu va fi niciodată. Acestea nu vizează nimic nou faţă de aceleaşi trei mari teme contencioase: Moldova, importurile de gaze, scutul antirachetă. Doar că primele două au devenit presante.
Cea de-a treia, scutul antirachetă, nu înseamnă mai nimic. Ruşii s-au resemnat deja cu gândul că în toamnă va începe construcţia lui, noi ne-am împăcat cu ideea că ei nu îşi permit să nu protesteze. Face parte din jocul lor. „Nu“-urile sunt singura carte care le-a mai rămas de jucat în relaţia cu Statele Unite şi o folosesc cât de des pot pentru a mai ciupi câte ceva.
Situaţia de dincolo de Prut şi noile evoluţii pe piaţa gazelor, determinate de zăcămintele descoperite în Marea Neagră, sunt altceva. Aici, Rusia are un interes direct, major, şi va lupta cu toate armele pentru a nu pierde teren.
În privinţa Moldovei, poziţia Moscovei este clară. Vor să împiedice cu orice preţ aderarea ei la Uniunea Europeană, iar dacă nu vor reuşi, măcar să determine Chişinăul să accepte o reîntregire pe poziţii de egalitate cu Transnistria. În acest fel, prin oamenii şi companiile pe care le controlează la est de Nistru, ar face din Moldova un cal troian al intereselor ruseşti în raport atât cu Uniunea Europeană, cât şi cu România.
Problema Moldovei a devenit stringentă pentru că, spre surprinderea ruşilor, dar şi a noastră, candidatura ei la UE a evoluat extraordinar de bine. Ajutată consistent şi de Germania, e drept, Moldova a devenit marea poveste de succes – şi cam singura, de fapt – a Parteneriatului Estic.
Atât de mari sunt şansele ca Moldova să devină membră UE în viitorul apropiat încât Rusia ştie că, şi dacă va reuşi să o deraieze anul acesta şi poate chiar şi anul următor, la un moment dat tot se va întâmpla. Iar atunci când va avea loc integrarea este în interesul său vital să se întâmple în termenii care îi convin.
Chiar dacă, oficial, România susţine reîntregirea Moldovei, în fapt, eforturile noastre concrete merg mai degrabă spre a-i convinge pe liderii de la Chişinău să renunţe deocamdată la Transnistria, să intre în UE fără republica separatistă, pe ideea că realipirea se va produce, natural, mai târziu, dar în condiţiile pe care le agreează Moldova.
Pentru că de la Băsescu nu se aşteaptă să renunţe vreodată la sprijinul pe care îl acordăm Moldovei pentru reunirea celor două ţări, sub umbrela UE, ruşilor nu le rămâne decât să spere că îl vor convinge pe viitorul preşedinte să abandoneze aceste planuri şi să joace de partea lor. Nu degeaba, evident, ci oferind ceva la schimb. Sprijin politic, dar, poate, şi altceva.
Aici atingem a doua problemă presantă. Piaţa gazelor. Cele mai pesimiste estimări arată că zăcămintele confirmate până acum în Marea Neagră vor permite o producţie de cel puţin 6,5 miliarde de metri cubi anual. Începând cu 2019! Scenariile optimiste evaluează producţia la peste 15 miliarde de metri cubi anual, cu un orizont de exploatare care depăşeşte 2030. În ambele variante, având în vedere că nevoile noastre de import sunt de doar 3 miliarde, peste şase ani România devine exportator de gaze. Adică, un competitor pentru Rusia pe o piaţă pe care acum o domină autoritar.
Ce înseamnă 3,5 miliarde metri cubi de gaze, disponibile pentru export? În primul rând, posibilitatea de a acoperi integral nevoile Moldovei – 1 miliard –, dar şi ale Bulgariei – 2,5 miliarde. Ce înseamnă 12 miliarde de metri cubi disponibili pentru export? Posibilitatea de a acoperi şi jumătate din cât livrează acum Gazprom Ungariei şi Cehiei.
Aşadar, nu doar că România nu ar avea nevoie de gaze din Azerbaidjan sau Kazahstan (via South Stream-ul rusesc), dar ar putea deveni, la rândul ei, un jucător important pe piaţa energiei. Acesta este poate cel mai important motiv pentru care Rusia s-a mobilizat cu toate forţele pentru a bloca proiectul Nabucco West. Nu zădărnicirea accesului la gazele din Marea Caspică a fost principala ţintă, ci împiedicarea realizării unei infrastructuri de transport care să permită gazelor extrase din Marea Neagră să ajungă uşor în oricare ţară europeană.
Anul trecut, Gerhard Roiss, CEO al concernului OMV, declara: „Nabucco trebuie să se subordoneze nevoilor noastre strategice. Interesul nostru este să obţinem o rută de transport pentru gazul din Marea Neagră. Cu cantităţi adecvate vom putea alimenta Nabucco…“. Roiss se referea nu doar la cantităţile de care aminteam mai sus, deoarece ele reflectă doar producţia din perimetrele concesionate de România, ci şi la cele extrase din Bulgaria, Ucraina şi Turcia.
Cumulată, producţia tuturor celor patru ţări de la Marea Neagră reprezintă o ameninţare majoră pentru toată piaţa Gazprom din Europa Centrală şi de Sud-Est. Însă cu o condiţie: să existe un sistem de interconectare bine pus la punct.
Asta oferea cu adevărat important proiectul Nabucco West. Costurile sale erau mai mari (motiv pentru care a fost mai greu de finanţat) deoarece a fost gândit să poată transporta 16 miliarde de metri cubi anual – 10 din Marea Caspică şi 6 din Marea Neagră –, dar şi să ofere versatilitate în alegerea rutelor de transport. Bulgaria putea exporta în România, dar şi invers, dacă nevoile o cereau. Sau dacă o sursă devine indisponibilă, de exemplu, cum s-a întâmplat în 2006 şi în 2009, în timpul disputei dintre Rusia şi Ucraina asupra preţurilor la gazul tranzitat.
Jocul companiei British Petroleum, ale cărei interese în Rusia sunt de notorietate, împotriva proiectului Nabucco West, ca şi neutralitatea suspectă a Statelor Unite au făcut ca Gazprom să reuşească să-şi securizeze parţial continuarea dominaţiei asupra pieţelor central şi est-europene. Dar succesul deplin nu este garantat. Veriga slabă este România, care va putea exporta foarte curând prin Ungaria.
Chiar şi fără Nabucco, dacă statul român îşi apără interesele cu inteligenţă şi fermitate, inclusiv în relaţia cu investitorii străini care au câştigat perimetre în Marea Neagră, gazele extrase din aceste zăcăminte vor putea satisface fără probleme cererea noastră internă şi parţial chiar a altor ţări. Asta pe lângă veniturile consistente care vor intra la buget în urma creşterii redevenţelor.
Redevenţele sunt, de altfel, un instrument extrem de folositor în mâinile unor politicieni şi înalţi funcţionari oneşti, care pot compensa prin politica de taxe dezavantajul că exploatarea este făcută de firme străine. Cu biciul şi zăhărelul unor redevenţe negociate în interes naţional, nu ca până acum, România poate să-şi alimenteze consistent conturile, dar în acelaşi timp să cointereseze companiile străine să-i fie alături în atingerea unor obiective strategice.
Atât Moldova, cât şi exportul de gaze sunt chestiuni de maximă importanţă pentru Rusia. Noul lor joc faţă de România urmăreşte ca liderii de la Bucureşti, în special cel ce îi va succede lui Traian Băsescu, dar mai ales cel ce va deţine puterea reală în mâini şi care s-ar putea să nu fie una şi aceeaşi persoană, să fie dispuşi la compromis. Aparent, în interesul ambelor părţi. Problema? E aproape imposibil să împaci interesele României şi Rusiei în aceste chestiuni. Pentru că protejarea, chiar şi într-o mică măsură, a intereselor Moscovei presupune ignorarea intereselor naţionale. Ceea ce este inacceptabil.
Care este interesul României în Moldova? Să ne reunim cu fraţii noştri de peste Prut, în interiorul UE, fără povara unei Transnistrii aflate sub controlul total al Moscovei! Aici nu există cale de mijloc, care să împace parţial şi interesele ruseşti. Motivul? Rusia nu a evoluat nici măcar cât România în înţelegerea şi respectarea democraţiei, a statului de drept, a drepturilor omului.
Care sunt interesele României în domeniul gazelor, al energiei, în general? În primul rând, independenţă – adică să avem opţiuni în a ne alege furnizorii şi, implicit, preţurile –, venituri cât mai mari la buget din concesiuni şi, dacă se poate, câştiguri din tranzitul gazului de export.
Care este interesul Rusiei? Să ne vândă în continuare cât mai mult gaz la preţurile exorbitante pe care ni le cere acum. Mai mult, să nu devenim exportatori de gaze şi să nu le luăm o parte din piaţă. Şi, în plus, să ne plătească mărunţiş în loc de sute de milioane de euro pentru tranzitul gazului care intră pe la Isaccea şi iese pe la Negru Vodă, după cum se întâmplă acum, conform unor contracte revoltătoare (detalii aici). Se pot împăca cele două interese? Doar dacă Rusia încetează să ne mai trateze ca pe un fost vasal!
Într-un an-doi, vom şti dacă strategia iniţiată de Putin dă roade şi dacă există cu adevărat bune intenţii în ea. Nu va fi greu să vedem dacă sprijinul României pentru parcursul proeuropean al Moldovei continuă cu aceeaşi intensitate. Nu va fi greu să vedem dacă peste trei ani, atunci când expiră contractele privind tranzitul de gaze din Rusia, preţurile vor fi renegociate transparent şi echitabil. Nu va fi greu să vedem dacă politicienii încurajează sau, din contră, pun beţe în roate investiţiilor care ne pot aduce independenţă energetică şi chiar ne pot transforma într-un jucător regional important în acest domeniu.
Patriotismul autentic şi loialitatea faţă de orientarea prooccidentală a României nu vor fi însă suficiente pentru a face faţă perioadei dificile ce se arată. Mai este nevoie şi de multă minte, curaj şi determinare în reformarea statului şi în creşterea economiei.
După cum declara George Friedman, preşedintele Stratfor, în timpul vizitei sale la Bucureşti luna trecută, scutul antirachetă nu este suficient pentru a ne apăra de toate pericolele externe. Nici apartenenţa la UE şi NATO, nici parteneriatul cu SUA nu pot face mai mult pentru siguranţa noastră decât o democraţie consolidată, un stat de drept eficient, o justiţie independentă şi o economie puternică.
După cum a demonstrat eşecul proiectului Nabucco West, unde şi SUA, dar şi multe ţări UE şi-au urmat propria agendă, toate parteneriatele în care ne-am ancorat s-ar putea să nu fie suficiente pentru a ne împlini aspiraţiile. Pentru simplul motiv că nimeni nu va putea face în locul nostru lucrurile pe care doar noi le putem face şi nici nu îşi va ignora propriile interese pentru a le pune mai presus pe ale noastre. Singurul mod în care ne putem proteja, cu adevărat, interesele naţionale este să devenim suficient de puternici încât să nu depindem, vital, nici măcar de cei mai devotaţi aliaţi.
