V-aţi întrebat vreodată de ce le este politicienilor români atât de uşor să ne facă rău? Sau de ce le este atât de uşor să ia decizii care sunt împotriva interesului nostru?
Zilnic, mulţi dintre noi trăiesc iluzia că nu se lasă prostiţi de cei care conduc România, că sunt vigilenţi, că ştiu să-i taxeze atunci când o iau pe arătură. Lupta cotidiană împotriva celor care ne conduc destinele se duce în mai multe moduri: pe Facebook, pe forumurile ziarelor, ale site-urilor de ştiri, acolo unde Băsescu, Ponta sau Voiculescu sunt înjuraţi de dimineaţă până seara, luaţi peste picior, „deconspiraţi“ pentru fapte şi intenţii – unele reale, altele imaginare. Lupta se mai duce şi prin intermediul liderilor de opinie, care înţeleg iute planurile ticăloase ale guvernanţilor, înainte chiar ca acestea să fie concepute, şi le demască prin ziare sau seara la televizor, când audienţa s-a întors de la serviciu, a luat cina şi este pregătită pentru porţia zilnică de indignare.
E bine că suntem vigilenţi, e bine că suntem activi pe internet, că avem curajul să înjurăm, e bine că avem lideri de opinie deştepţi care să ne lumineze prin bezna democraţiei. La ce ne folosesc însă toate aceste lucruri?
Păi, după cum se vede, la nimic.
Toată această energie consumată are efecte insesizabile în societate pentru că este pur şi simplu risipită în mii de direcţii abstracte, fără să producă vreun lucru bun. Vorbe goale, cu alte cuvinte.
În acelaşi timp, exact lângă noi, politicienii iau decizii concrete care ne afectează viaţa în mod direct şi pe care le acceptăm cu resemnarea oamenilor primitivi, convinşi că tot ce li se întâmplă este opera unei forţe mult superioare, deci nu are nici un sens să i se opună.
Să luăm exemplul recent al opririi, pe o perioadă nedeterminată, a construcţiei magistralei de metrou Drumul Taberei-Universitate, decizie mascată de pretextul căutării unei finanţări europene care, după cum a demonstrat şi „Ziarul Financiar“ în articolul „Adio metrou Drumul Taberei-Universitate. Cum pui capac unei investiţii trecând-o pe finanţare europeană“, este puţin probabil să vină prea curând.
Oprirea lucrărilor vine după aproape doi ani de săpături şi după ce o bună parte din sectorul 6 al Capitalei a fost mai întâi defrişată, apoi transformată într-un şantier monstruos, cu tone de praf, cu circulaţia deviată şi cu tot disconfortul rezultat de aici. O decizie care, într-o măsură mai mare sau mai mică, afectează în jur de 300 de mii de oameni care locuiesc în sectorul 6.
300.000 de oameni reprezintă populaţia unui oraş mare din România. 300.000 de oameni reprezintă o forţă care, la o adică, poate schimba un guvern.
S-au scris câteva articole prin ziare, s-au făcut ştiri la TV şi cam atât. Nu ştiu nici măcar dacă oamenii care vor trebui să trăiască – cine ştie cât? – cu mormanele de pământ în faţa balcoanelor şi-au pus problema dacă ar putea cere în instanţă despăgubiri Ministerului Transporturilor pentru disconfortul creat de începerea unei asemenea investiţii de către o administraţie publică fără a avea asigurată finanţarea acesteia.
Ce ar fi însemnat însă dacă liderii importanţi de opinie din România ar fi făcut front comun şi ar fi cerut socoteală Guvernului Ponta pentru oprirea finanţării acestui proiect?
Ce ar fi fost dacă măcar 10.000 de oameni care locuiesc în Drumul Taberei-Ghencea s-ar fi adunat într-un miting de protest în faţa Guvernului? Ce-ar fi dacă măcar 1.000 de oameni s-ar strânge într-o asociaţie şi i-ar da în judecată pe cei care, dintr-o mişcare de pix, i-au lăsat cu gropile de câţiva metri adâncime deschise în faţa blocului?
Acesta este doar un exemplu. Sunt multe situaţii în care atât liderii de opinie, cât şi oamenii afectaţi direct de o măsură abuzivă a autorităţilor dau dovadă de o pasivitate care la multe popoare ar fi de neînţeles. Stăm atât de prost în ceea ce priveşte simţul civic şi dorinţa de implicare în binele comunităţii încât vom fi mulţi ani de acum încolo victime sigure ale unor conducători corupţi, incompetenţi sau pur şi simplu nepăsători.
Pentru a vedea cum ştim să luptăm pentru binele nostru comun, voi da câteva citate din jurnalul unui organizator comunitar al asociaţiei Centrul de Resurse pentru Participare Publică. Această fundaţie a derulat recent un proiect de organizare comunitară în câteva cartiere din Bucureşti. Mai mulţi reprezentanţi ai asociaţiei au mers din uşă în uşă pentru a identifica probleme comune ale comunităţii, precum şi potenţiali lideri, care ulterior să ducă o campanie de advocacy pe lângă autorităţi pentru rezolvarea respectivelor probleme. Iată ce scria unul dintre activişti:
„Este greu să-ţi păstrezi entuziasmul şi stăpânirea de sine timp de trei ore, în care ciocăneşti din uşă în uşă, sperând că după fiecare zăvor se ascunde un om care va avea măcar curtoazia să asculte ceea ce ai de spus înainte de a-ţi trânti fără vreo urmă de regret sau de minimă curiozitate uşa în nas. Întrebarea care îmi explodează în minte de fiecare dată când mi se întâmplă asta este: «Ce ne face să devenim atât de ignoranţi?»“.
