„Dezinformaţi cu rea-credinţă”. Aceasta a fost acuzaţia pe care ne-a transmis-o Ecaterina Andronescu în urma articolului publicat ieri care demonstra că, în perioada în care a fost ministru, a condus şi trei proiecte de cercetare finanţate din banii publici ai ministerului pe care-l conducea. Realitatea contrazice flagrant acuzaţiile demnitarului. De ce preferă totuşi unii politicieni să iasă la atac atunci când este evident că nu au dreptate?
România liberă a arătat ieri că în perioada decembrie 2008-septembrie 2009 ministrul Educaţiei de atunci era în acelaşi timp şi directorul a trei proiecte de cercetare, începute în 2007 şi 2008, în valoare de 771.000 lei, 1.085.000 lei şi, respectiv, 819.000 lei. Proiectele se întindeau pe trei ani, iar banii se plăteau în tranşe, în funcţie de evaluările făcute periodic de experţii Ministerului Educaţiei, în funcţie de rezultatele intermediare ale cercetărilor. În condiţiile în care perioada de desfăşurare a proiectelor ştiinţifice se suprapunea cu perioada mandatului său de ministru, Ecaterina Andronescu ar fi trebuit să se retragă de la conducerea acestora. Cel puţin un motiv este evident: cum ar fi putut subordonaţii ministrului să fie obiectivi în evaluarea cercetării ştiinţifice a şefului lor?
De altfel, după publicarea articolului, Agenţia Naţională de Integritate s-a sesizat şi a anunţat începerea unei investigaţii pentru a verifica dacă fostul ministru a încălcat legea privind conflictul de interese şi legea referitoare la regimul incompatibilităţii demnitarilor.
Dacă Ecaterina Andronescu va fi găsită sau nu vinovată, aceasta este deja treaba inspectorilor de integritate. Fostul ministru are însă în acest moment o problemă de moralitate uriaşă. Cu toate acestea, demnitarul crede că articolul din România liberă a nedreptăţit-o. Iată cele mai importante argumente ale domniei sale:
„Rezultatele cercetării ştiinţifice sunt validate de o comisie de experţi şi de conducerea universităţii. Aceste documente au fost semnate de alte persoane decât de subsemnata.”
Argumentul nu are nici o valoare atâta vreme cât experţii la care se referă fostul ministru sunt subordonaţi ai Ministerului Educaţiei, deci, cel puţin teoretic, sunt şi subordonaţi ai Ecaterinei Andronescu.
„Fiecare cadru didactic are şi obligaţia de a desfăşura, pe lângă activităţile didactice, şi cercetarea ştiinţifică. Conform Legii 161/2003, membrii Guvernului, secretarii de stat, subsecretarii de stat şi persoanele care îndeplinesc funcţii asimilate acestora pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei artistice.”
Nici acest argument nu are relevanţă pentru subiectul tratat de RL. În acest caz, nu este vorba despre dreptul miniştrilor de a desfăşura activităţi de cercetare, ci dacă au sau nu dreptul să lucreze şi în proiecte finanţate din bugetele ministerelor pe care le conduc.
„Banii nu i-a primit subsemnata, ci Universitatea Politehnică din Bucureşti, care dispune de ei cu respectarea legislaţiei în vigoare şi sub controlul Curţii de Conturi, care a efectuat auditul universităţii.”
În bugetul oricărui proiect de cercetare există, evident, şi un fond din care se plătesc salariile cercetătorilor. Ecaterina Andronescu a fost directorul acestor proiecte, deci, ca urmare logică, s-a aflat printre persoanele remunerate pentru activitatea depusă.
„Pe perioada mandatului de ministru, am delegat competenţa de a semna în calitate de director de proiect colegilor din echipă.”
Din păcate, această afirmaţie este contrazisă chiar de către directorul adjunct al „Unităţii executive pentru finanţarea învăţământului superior şi al cercetării ştiinţifice universitare”, Magda Crângaşu, care – într-o notă oficială – a precizat că „din actele adiţionale întocmite, nu reiese suspendarea din funcţie a directorului de proiect”.
Un lucru de bun-simţ ar mai putea fi observat în această poveste: oare când are timp un ministru, chiar şi al Educaţiei, să lucreze concomitent şi în cercetare? Am putea da un răspuns simplu la această întrebare, numai că am risca din nou să fim acuzaţi că „dezinformăm cu rea-credinţă”.